Un moş, doi moşi, doar primul câştigător!

Alexandru Ghillis

Din păcate, esenţa religioasă a sărbătoririi Naşterii Domnului este uitată sau pur şi simplu ignorată de cea mai mare parte a populaţiei, mai ales a celei tinere, sărbătoarea fiind asimilată consumismului excesiv şi distracţiei, de la copiii preşcolari şi până la adulţi. Nu foarte mulţi ştiu că personajul Moş Crăciun, aşa cum îl cunoaştem noi de mici, ca pe un moşneag bonom cu barba albă şi stufoasă, îmbrăcat în veşnicul costum roşu, purtând şi fes rosu şi cizme (oare, de ce nu şi blugi?), este o creaţie de pe la începutul anilor ’30 a unui designer american pentru o reclamă la Coca Cola şi care a cucerit întreaga omenire creştină şi nu numai. Atât imaginea lui Moş Crăciun, cât şi a celebrei Coca Cola. De atunci, peste tot în lume, multe persoane se deghizează în Moş Crăciun, pentru a satisface naivitatea copiilor care aşteaptă darurile dorite prin scrisori trimise moşului sau este doar publicitate facută la anumite produse, alături – mai nou – de crăciuniţe îmbrăcate destul de sumar.

Şi acum îmi amintesc amuzat de singura dată când, de Crăciun, a venit moşul în casa noastră, unde, copil fiind, îl aşteptam nerăbdător. A sunat la uşă, i-am deschis-o şi a intrat. Eram impresionat, fiindcă arăta aşa cum îl ştiam din poze şi avea peste umăr sacul cu cadouri pentru mine. Mi-a spus că mi-a citit dorinţele şi, ca să primesc ce mi-a adus, să-i recit o poezioară sau să-i cânt ceva. Desigur că m-am conformat imediat şi mi-am primit cadourile, iar moşul a plecat. Însă, în mintea mea tot farmecul momentului a prins să pălească, deoarece mi s-a părut ciudat că moşul vorbea cu vocea puţin îngroşată a lui tanti Lili, o prietenă de familie. I-am şi spus mamei impresia mea şi a încercat să mă convingă că mă înşelam, dar am reţinut expresia figurii ei, cum se abţinea să nu pufnească în râs. Peste puţin timp, a apărut şi tanti Lili în vizită. De atunci, m-am cam lămurit cum stătea treaba cu Moş Crăciun!

În perioada şcolii, a facultăţii şi după aceea, până în 1989, de Crăciun, moşul sosea doar ca ilegalist în casele majorităţii românilor, fiindcă fratele lui vitreg, Moş Gerilă – o creaţie stalinistă -  sosea doar în ajun de Anul Nou la televiziunea română, în mari intreprinderi, unde împărţea cadouri modice pentru copiii sindicaliştilor şi pe la grădiniţe şi orfelinate.

Moş Crăciunul clasic şi Coca Cola au ieşit din ilegalitate abia după schimbarea de regim din 1990, deşi moşul îşi făcuse de cap şi înainte, ca ilegalist, intrând pe scara de serviciu chiar şi în casele unor potentaţi comunişti, care consumau - pe lângă whisky - Coca Cola (cumpărată şi ea din magazinele gospodăriei de partid) despre care ni se băga în cap că este băutura de pierzanie a tineretului occidental. Pe atunci, habar nu aveam că ajută în timp la consolidarea diabetului şi a obezităţii. Acum, nu ne pasă de propria pierzanie şi bem în neştire Coca Cola. De Anul Nou, cui îi mai este dor de Moş Gerilă şi de „fraţii Petreuş”?

(Postat in EVZ / EVZ.RO)

„Azi mi-a picat netul...”

Alexandru Ghillis

Uşile se deschid brusc şi, ca la un semnal, se declanşează atacul la urcare, în timp ce alţi călători îşi fac loc să coboare. „Băi, ăştia în loc să stea acasă sau la cimitir, se înghesuie aicea peste noi!”,  strecoară pieziş vorbele un puştan de liceu, destul de tare totuşi, ca să fie auzit prin aglomeraţie de către un coleg şi apoi râd zgomotos, spre nemulţumirea vocală, pe bună dreptate, a unor pensionari, care-i admonestează că blochează accesul la uşa autobuzului şi sunt „nesimţiţi şi obraznici, sfidând  lumea cu nasul băgat în telefoanele alea”. Episodul are loc într-o perioadă a dimineţii când, de obicei, în mijloacele de transport în comun predomină părul alb. La prima staţie băieţii sar jos şi fac în ciudă cu mâna semne cu degetul mare îndreptat în jos. Desigur, cei doi sunt doar nişte golănaşi care vor să fie băgaţi în seamă!   

„Azi mi-a picat netul şi a trebuit să-mi petrec timpul cu membrii familiei mele. Par oameni cumsecade...”. E doar o mică glumă postată pe Facebook de un prieten virtual. Într-adevăr, trebuie spus că de la apariţia şi implementarea şi în România - începând cu anii ’90 - a computerelor personale, culminând cu internetul, laptopurile, tabletele şi telefoanele mobile inteligente (reale mini-computere conectate la internet), s-a format treptat o tânără generaţie născută în anii ’80 şi a cărei abilitate în exploatarea  acestor utilităţi lasă impresia să se fi creat o oarecare falie între aceasta şi generaţiile mai vechi, care s-au adaptat oarecum dificil la progresul tehnologic, pe care unii îl inţeleg mai greu sau mulţi refuză să-l înţeleagă. Din această cauză, am putut auzi tineri spunând despre cei din generaţiile vechi că sunt expiraţi şi că experienţa lor de viaţă este suplinită în prezent de informaţiile necesare găsite cu uşurinţă online.  Că nu este în totalitate aşa, o dovedeşte un număr impresionant de persoane mai în vârstă, cum este şi cazul subsemnatului, care – fiind încă în activitate profesională între anii ’90 şi începuturile mileniului trei -  s-au dovedit interesate şi s-au autoperfecţionat, pornind de la sistemele Windows 3.21 şi ajungand să stăpânească astăzi Windows 7 sau Windows 8. Aşadar, este o falsă impresie falia produsă de tehnologie între generaţii. Deunăzi am avut plăcuta surpriză, căutând să discut ceva cu un vecin din bloc, om la peste 80 de ani, când mi-a deschis uşa soţia dumnealui şi m-a rugat să-l aştept că el lucrează ceva la laptop în ultima cameră. Şi, ca dânsul, mai sunt câţiva vecini care refuză să se rupă de mersul vremii. Îmi aduc aminte cu nostalgie, cât de tineri proprietari eram cu toţii în ’81, când am preluat din partea constructorului această scară de bloc. Pe parcurs, grupul iniţial s-a rărit din diferite cauze şi azi putem vedea multe figuri noi, chiriaşi sau proprietari, dintre care doar puţini mai sunt urmaşii fericiţilor primi ocupanţi.

Greu aş putea fi convins că www a reuşit să creeze o ruptură între generaţii!


(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Focul fatidic şi dezlegarea la spovedanie

Alexandru Ghillis

Tragedia petrecută cu săptămâni în urmă la clubul Colectiv, care a mobilizat ieşirea spontană a zeci de mii de români pe străzile marilor oraşe ale României, a avut ca efect benefic căderea unui guvern care a deziluzionat şi reînvierea curajului cetăţenilor de a pune vocal punctul pe „i” în multe probleme majore ale existenţei pe plaiurile mioritice. Urmare a acelei seri blestemate, până în momentul în care scriu aceste rânduri, s-au frânt pe rând destinele pentru şaizeci de tineri români si străini. Focul nu a ales pe unii sau pe alţii. Ce s-a întâmplat după?

Un număr mare de decese post-operatorii, dintre care o bună parte s-a datorat, pe lângă arsuri - conform spuselor reprezentanţilor spitalicesti - gravelor afecţiuni respiratorii şi intoxicării cu noxele emanate de incendiu. Abia în aceste zile, când agitaţia creată de decesele în creştere - previzibile, de altfel - a atins cote mai înalte, au început să apară şi să se înmulţească spovedaniile curajoase ale tot mai multor medici din spitalele implicate şi nu numai, care fac cunoscut, ceea ce se cam ştia dar nu se spunea, că acestea colcăie de bacterii ucigase, rezistente la orice antibiotice şi care constituie acum adevăratul pericol mortal pentru răniţii spitalizaţi.  

În pofida recunoaşterii excelentei pregătiri profesionale a unei bune părţi a cadrelor medicale, abia acum sunt iar „redescoperite” neajunsurile materiale majore din aceste stabilimente de sănătate ale statului: clădiri foarte vechi sau unele mai noi prost întreţinute, spaţii şi dotări necorespunzătoare, tehnologie performantă care nu este utilizată din lipsă de personal calificat, orgolii păguboase, igienă discutabilă, administraţie incompetentă, corupţie şi management defectuos. Se mai adaugă şi lipsa crasă de disciplină, fiindcă altfel, printre multe altele, nu se poate explica, de exemplu, cum se face că, în preajma multor spitale de stat şi, mai ales, maternităţi, poţi vedea în timpul zilei mişunând pe stradă şi în magazinele din apropiere, la cumpărături, atât pacienţi/paciente în pijamale şi halate, cât şi cadre medicale în costumaţia specifică de spital. Cum sunt lăsaţi să părăsească astfel unitatea spitalicească şi apoi să reintre în mediul aşa-zis aseptic? Oare nu reprezintă adevărate „bombe” biologice pentru nefericiţii care şi-au încredinţat volens-nolens vieţile lor unor asemenea instituţii? Într-una din zilele trecute, în faţa intrării unui spital bucureştean central, ciuciţi pe trotuar, doi pacienţi vârstnici fumau acolo, înfofoliţi peste pijamale cu halatele lor  ponosite, fiindcă în interior este interzis fumatul. Doar pentru pacienţi, deoarece medicii se descurcă şi ei cum pot, pe unde pot (!).  

În concluzie, am spune că ar trebui să se înceapă reforma sanitară de la disciplină şi igienă, iar managerii să se dezbare de duplicitatea moştenită din panoplia comunismului şi de obiceiul ascunderii „sub preş” a gunoaielor sistemului medical actual.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)