Doar o viaţă şi aia irosită în stradă!

Alexandru Ghillis

    

Nu cu mult timp în urmă, jurnalistul Mălin Bot a emis, într-un articol publicat în Evenimentul zilei, câteva aprecieri pertinente cu privire la decizia guvernamentală de a se dubla alocaţiile de stat acordate copiilor, tragând cu această ocazie un serios semnal de alarmă în legatură cu potenţialele pericole viitoare ale pomenilor cu iz electoral, avându-se în vedere şi viitoarele alegeri parlamentare din 2016. Tabloul destul de sumbru evidenţiat de tânărul jurnalist, mi-a readus în memorie un scurt eseu al subsemnatului, Miresme, publicat drept Scrisoarea săptămânii în acelaşi notabil cotidian şi care mă face să reiau tema respectivă. Poate că nu m-aş fi hazardat acum să reabordez o asemenea tematică, dar cred că, din punct de vedere civic, am datoria s-o fac, fiindcă pot!

     Ca mai toată lumea, văd zilnic pe străzi, fără voia mea, bărbaţi mai tineri şi mai bătrâni, unii în perfectă putere, ceva mai rar femei, însă cu toţii rufoşi, urât mirositori şi cu chipurile amprentate de condiţiile inumane de trai animalic sub cerul liber, indiferent de anotimp. Pe strada noastră văd, de mai mulţi ani, câţiva dintre „liberii cugetatori” cu vechime, stând ca vrăbiile înşirate pe-o sârmă – cu mici pauze - de dimineaţa până seara pe treptele magazinelor de peste drum, având la picioare nelipsita sticlă ieftină de bere şi privind apatici trecatorii. Pe unul dintre ei am avut surpriza să-l zăresc întâmplător, în vreo două rânduri, luând tacticos masa de prânz la o terasă de lângă piaţă, respectându-se cu fripturică asortată cu cartofi prajiţi şi salată. Cred că beneficiază câteodata de  pomană şi mai face vreun mic serviciu cârciumii! Pe trotuarul de lângă blocul nostru îşi face veacul o tânară cu vârstă incertă din cauza lipsei dinţilor, care ne-a declarat mai demult, cu aplomb, că asta-i viaţa care îi place şi asta face: bea cafele de la dozator, fumează şi, culmea, vorbeşte mult la mobil. Işi face nevoile în spatele blocului, după nişte maşini şi doarme nu se stie pe unde. A turnat în decursul timpului doi copii – o vreme i-a ţinut, pe rând, cu ea pe stradă – şi, într-un final, i-a lăsat în grija statului. Unui alt locuitor stradal, superobez, nu-i lipseşte zilnicul pet la doi litri dintr-o renumită băutură răcoritoare gazoasă, prin grija unui comerciant din vecinătate. Un alt oropsit, aciuit de foarte tânăr lângă blocul nostru şi care acum este un bărbat în plină putere la nici 35 de ani, are şi el o poveste interesantă. Acum caţiva ani, când se reabilita faţada blocului, inginerul care conducea lucrările l-a convins să se angajeze ca necalificat în echipa de muncitori şi i-a oferit loc de cazare într-o baracă a firmei de construcţii. Nu trebuia decât să tragă de frânghia scripetelui ca să ridice la etaj găleţile cu materiale. N-a făcut mulţi purici. După scurt timp, a declarat că nu mai poate munci şi s-a lăsat păgubaş. A luat vreo trei sute de lei (trei milioane pe atunci) pentru munca depusă şi s-a întors la trotuar, oferind de toţi banii bere gratis la toţi „vecinii” de breaslă. Era un timp când fiului meu, cam de aceeaşi vârstă cu personajul, îi era milă de acest individ şi îi mai dădea câte un ban din când în când. Până s-a lămurit că demersul lui umanitar nu-i este de niciun ajutor real  boschetarului, a cărui ratare este asumată. Şi nu este singurul, fiind aproape toţi aceştia in aceeaşi situaţie, aparent fără rezolvare pentru majoritatea. Cert este faptul că mulţi dintre aceşti indivizi declasaţi provin din foste case de copii, aruncaţi debusolaţi pe drumuri după împlinirea vârstei de 18 ani, iar alţii, oameni în toată firea, ajung să cerşească pe  străzi, după ce şi-au pierdut locurile de muncă, familiile şi casele lor din cauza alcoolismului cronic.

    Ei bine, domnul Mălin Bot are perfectă dreptate atunci când afirmă că viitorul naţiunii române poate fi grav periclitat din inconstienţa diriguitorilor de moment ai ţării, care sunt mai repede interesaţi de perpetuarea lor la putere. Valoarea alocaţiilor de stat pentru copii ar trebui sa fie adaptată numai în funcţie de capacitatea materială a părinţilor lor şi, deci, nu egală pentru toţi copiii. De asemenea, alocarea banilor pentru copii ar trebui condiţionată de prezenţa obligatorie (monitorizată) a acestora la grădiniţă, la şcoală şi, nu în ultimul rând, de rezultatele şcolare obţinute. Altfel, există riscul ca prin susţinerea financiară necondiţionată, alocată în mod egal tuturor copiilor, să fie încurajată nemunca voită a unor parinţi care trăiesc doar de pe urma copiilor lor, cât mai mulţi posibil şi care, din nenorocire pentru ei, pot avea acelaşi viitor ratat ca al parinţilor lor, umili asistaţi social ai statului, adică pe seama contribuabilului român. Pomenile electorale nu rezolvă nimic bun pe termen lung, ci doar interese imediate disimulate ale celor care le oferă. 

Jurământul lui Hipocrate înseamnă şi azi dăruire, dragoste şi profesionalism în medicină.

Alexandru Ghillis

    

Scriam nu demult într-un cotidian notabil (a se vedea Evenimentul zilei) că mai există încă şi îngeri în halate albe, pomenind astfel două nume mari ale medicinei româneşti din zilele noastre şi care nu au trădat niciodată jurământul lor, depus la finalul studiilor superioare. Era vorba despre două somităţi medicale: prof. dr. Leon Dănăilă,  supranumit “sculptorul de creiere” şi de celebrul medic pediatru Alexandru Pesamosca, zis şi “îngerul copiilor”, astăzi trecut în nefiinţă. Acum nu pot să trec cu vederea alte două nume care, chiar dacă fără notorietatea de excepţie a primilor doi, vor ramane cu siguranţă în analele medicinei moderne româneşti.

     Ştim că organismul nostru este programat genetic aidoma mecanismului unui ceasornic de inaltă precizie, în care fiecare rotiţă are rolul ei in sistem. Orice mică defecţiune, orice neconcordanţă a uneia dintre ele cu celelalte, creează sincope în ansamblul mecanismului, care pot duce la stoparea funcţionarii lui. Medicii dedicaţi cercetării, ajutaţi de tehnologie şi de documentare ştiinţifică la zi, caută mereu noi soluţii cât mai eficiente de prevenire, de descoperire a acestor deficienţe, de monitorizare a lor şi de tratare. Aceşti medici formidabili sunt strict specializaţi fiecare pe câte un microsistem din cele multe care alcatuiesc ansamblul organismului uman.

     În Bucureşti, monumentul închinat eroilor aerului reprezintă un reper sigur pentru a localiza în imediata lui vecinătate un cunoscut institut naţional de cercetări în domeniul endocrinologiei, fondat de C. I. Parhon. Aici, undeva la etajul unu al clădirii, mulţi dintre pacienţii cu probleme ale sistemului endocrin sau ale sistemului cardiovascular se află sub oblăduirea unor asemenea îngeri în halate albe. De fapt, s-ar putea spune că sunt ca două zâne bune, care fac tot ce le este în putere ca tu, pacient, să te poţi bucura iar de sănătate. Au cabinete alăturate, dar fiecare are specialitatea sa, iar valoarea lor profesională este recunoscută şi respectată fără rezerve de cadrele medicale mai tinere şi foarte tinere, pentru care, cele două doamne jurate în urmă cu ani lui Hipocrate,  constituie un exemplu viu.

     Aşa cum arătam mai sus, deşi sisteme diferite, există o strictă concordanţă reciprocă a lor în funcţionarea corectă a organismului ca sistem general. În acest caz, fiind vorba de sistemul endocrin şi cel cardiovascular. De aceea, în afară de colegialitate şi prietenie, cele două stimate doamne colaborează excelent şi pe plan profesional. O dovadă certă a bunului renume de care se bucură aceste doctoriţe, este numarul mare de oameni cu probleme de sănătate, sosiţi din toată ţara, care nu au găsit rezolvare în localitaţile de origine şi, manaţi de speranţă, vin la Bucureşti.

     Dar cine sunt aceste doamne venerabile ale medicinei româneşti? Este vorba despre dr. Emilia Gudovan, doctor în endocrinologie şi medicină generală, cu competenţe în ecografie generală şi ecografie endocrinologică şi de dr. Mariana Constanţa Dobrescu, doctor în cardiologie, cu supraspecializare în cardiologie pediatrică şi cu competenţe în ecocardiografie.  După cum se vede, medicina românească nu a dus şi nu va duce niciodată lipsă de valori.

URSULINA

Alexandru Ghillis

     Pastrez si acum, nestearsa in memorie, scena sfasietoare ca in secventa finala tragica a unui film,  privirea ei trista, care parca presimtea ca despartirea noastra era una definitiva. Profund indurerat, am continuat s-o vad cum a ramas singura in mijlocul strazii, tot mai departe de mine, in timp ce automobilul care ne ducea, pe mine si pe maica-mea, se indeparta si mai mult, luand viteza spre gara oraselului din Ardeal. Paraseam pentru totdeauna localitatea, pastrand insa vie in amintire imaginea ei. Reveneam in Bucuresti cu mama, primiti in spatiul modest al surorii acesteia.

     Ea a fost Ursulina, cel mai bun si mai fidel prieten pe care l-am avut vreodata, care mi-a oferit mereu, neconditionat, toata dragostea ei caineasca. Da, fiindca Ursulina a fost – deoarece nu mai respira de cateva decenii aerul acestei lumi – cateaua unor vecini care o neglijau complet, astfel ca ea si-a gasit adevaratii sai stapani in familia mea. De fapt, atasandu-se de mine pe cand ea era doar un catelandru tanar de nici un an, iar eu un scolar inalt si slabanog in clasa a doua primara. Ma uit nostalgic, aflat acum in zona crepusculara a vietii mele, la o biata fotografie in alb-negru si usor ingalbenita de vreme, din care ma priveste inteligent si mandru un caine negru, de talie medie-mare, cu o blana bogata si lucioasa. Este Ursulina.

     Ea ma conducea zilnic pe drumul spre scoala. Cand ma intorceam de la scoala, ajuns in coltul strazii, o fluieram anume si Ursulina iesea vijelioasa pe poarta curtii noastre, alergand intr-un suflet spre mine, intr-o dezlantuire nestavilita de bucurie debordanta. In fiecare dimineata o gaseam asteptandu-ma vesela in fata usii de la intrare, gata de actiune. Alerga intotdeauna pana obosea langa mine, cand ma plimbam cu bicicleta pe strada sau cand jucam fotbal cu ceilalti baieti in colbul drumului. Ea ne insotea pe noi, copiii, in toate peregrinarile noastre aventuroase pe dealurile care inconjurau orasul. Tot Ursulina era un reper pentru mama, care stia exact unde ne aflam la joaca daca o vedea pe ea. De multe ori, eram insa nevoit s-o alung, atunci cand ne jucam de-a v-ati ascunselea si ea imi deconspira ascunzisul. Cea mai mare surpriza am avut-o o data cand, aflat cu ai mei la cinematograf, ne-am pomenit cu Ursulina fofilata inauntru si s-a ascuns sub scaunul meu, unde a si dormit in timpul filmului, sforaind usor, fara sa-i pese deloc de eroismul partizanilor sovietici! O tragedie muta a avut loc  cand, la joaca, unul dintre copii i-a strivit din neatentie unul din puii abia nascuti in urma cu o saptamana. A vegheat nemiscata mogaldeata care agoniza, aruncandu-mi priviri indurerate, parca de repros, spre disperarea mea, care nu puteam face nimic. Mai tarziu, l-am ingropat undeva in fundul curtii, langa gard. Mai multe sunt insa amintirile frumoase legate de prietenia mea cu Ursulina si mi-ar trebui pagini intregi sa le astern. Mi-a fost cel mai bun si mai indatoritor tovaras de joaca, pana la despartirea dureroasa pentru ambii, cand eram deja intr-a saptea.

     In anul intai de facultate, in Bucuresti, am aflat intamplator, de la cineva care ne-a fost vecin in acel oras minier din Ardeal, ca Ursulina era foarte batrana dar inca traia. A fost ultima informatie avuta despre ea.

     Probabil ca unele persoane, mai putin sensibile la ideea atasamentului fata de un animal de companie, s-ar putea intreba de ce bat campii si ocup degeaba spatiu si timpul pretios pentru a omagia un caine! Cred ca e de datoria mea fata de cel mai fidel prieten, sa le explic acelora care sunt inca nedumeriti, ca este numai un gest de recunostinta fata de un camarad credincios. Al carui suflet s-a dovedit a fi de nenumarate ori superior sufletelor multor oameni, ce se cred fiinte superioare, singurele posesoare de suflet si ratiune, dar uitand ca fac parte din aceeasi fauna pamanteana si sunt avantajate doar de o evolutie foarte avansata pe scara regnului animal.

In gura lumii – de pe sant in tabloide

Alexandru Ghillis

     Nevoia de tabloid, un termen aproape necunoscut pe plaiurile mioritice pana in urma cu circa 25 de ani, a parcurs si la noi, romanii, un amar de vreme, fiind numit popular barfa. S-o luam batraneste, deci, de prin trecute vremi si pana azi. Intai si intai s-a inceput cu statu-n poarta si la gard, statu’ pe sant, statul la crasma. In aceste restranse locuri de socializare se comentau toate momentele picante ale micului univers rural.

     Ei bine, generatii tinere si mai scolite au tot parasit ruralul, migrand spre asezarile urbane, dorindu-si o viata de oraseni. De aceea, erau unii noi-veniti apostrofati cu umor usor acid de catre orasenii cu state vechi:   „abia ce ti-ai lasat gumarii la bariera  orasului si deja faci pe nebunu’!”.  Barfa marunta a continuat si s-a dezvoltat, proferata prin piete, prin localuri prapadite ori ceva mai acatarii de prin cartiere, prin ziarele care au infiintat rubrici cu cronica evenimentelor mondene, dar si de gospodine in curtile caselor, cu vecinele si chiar in noile imobile moderne si elegante din centrele oraselor mai mari, mai ales din Bucurestiul interbelic, care dadea tonul provinciei, unde, pentru a afla ce se intampla in apartamentul vecin, doamnele si domnisoarele curioase obisnuiau (si astazi, desigur, fac la fel!) sa stea cu urechea lipita de zidul comun cu vecinul, sa se uite imediat pe vizeta usii de la intrare cand auzeau usa de la lift trantindu-se sau o miscare oarecare pe palier. Barfa s-a cizelat foarte bine cu timpul, pe masura inmultirii asa-zisilor comentatori de monden din jurnalele si revistele epocii, mai ales in cele dedicate cu totul femeilor.

     O data cu venirea comunismului la putere, romanii si-au diversificat mult modalitatile de a barfi, dar si sistemele de culegere a barfelor. Cand s-a extins semnificativ telefonia, dupa 1950, existand un singur furnizor – de stat, desigur -  cuplajul asculta de multe ori convorbirile celuilalt cuplat. Aici, fiind neintrecut un serviciu ocult  mult detestat, ce-i supraveghea pe toti romanii, considerati potentiali dusmani ai regimului, prin numerosii sai mercenari acoperiti si cu o minitehnica invizibila de ascultare, montata cu maiestrie in birouri, in apartamente, pana si in farfuriile restaurantelor, in closetele acestora si in absolut orice alt loc de taina etc. etc.  Cronicele de monden au disparut cu totul din presa, fiindca mondenul a coborat in underground si nu mai circulau decat soptite barfele si bancurile, care oglindeau de obicei evenimentele politice ale timpului. Cu unele rezultate ale tehnicii de ascultare se distra - in perioada zisa „Epoca de Aur” - prima tovarasa a tarii, ascultand surescitata zgomotele de alcov, surprinse de microfoanele instalate sub paturile unor potentati ai vremii, casatoriti cu femei frumoase si care nu agreau celebrele cocuri din acele timpuri. Probabil ca, infierbantata fiind, avea ce barfi cu tovarasele docile, care au inteles avantajele cocurilor inalte.

     Eh, dar o data cu anii ’90, au reaparut si cronicele de monden si numerosii jurnalisti care se ocupa cu asa ceva pentru ziarele si  canalele de televiziune numite acum – generic - tabloide, care ajung  sa faca ratinguri mari si, ca atare, bani multi. Acestea, existand numai din nevoia multora de a-si satisface curiozitatea si nevoia de barfa si cancanuri – unele inventate - ce au loc in noua societate romaneasca. Si cum, la un moment dat, totul va ajunge pana la saturatie, adica la greata, datorita expunerii in seriale tv a tribulatiilor unor vedete de doi bani, cu risc de a deveni modele sociale - cele mai multe aparute artificial din niste neica-nimeni, plamadite de catre asii marketingului din partea  glossy a mass-mediei - ratingul va cadea de-a dura in jos pe tobogan. Si atunci, te poti intreba, ce naiba se va mai nascoci? Oricum, barfa ne ramane noua, internautilor, la indemana pe retelele de socializare online si aflati ca nu ne pasa de niciun rating! Capisci?

(publicat in EVENIMENTUL ZILEI)   

Şase!!! Mobilul meu, al tău...

Alexandru Ghillis

     “Şase” este nu numai un banal număr, dar şi un termen convenţional de argou, preluat - din bravadă - în mediul tinerilor din generaţia mea şi nu numai a ei şi este, de fapt, sinonim pentru “atenţie!”.  Asadar, ATENŢIE, oameni buni!

     Ce ne-au învaţat dintr-un început mamele noastre când eram de-o şchioapă şi apoi învăţătorii şi profesorii noştri în legatură cu păstrarea igienei personale şi, în consecinţă, a sănatăţii? Esenţială era (şi este) spălarea mâinilor când ne întorceam acasă de la joacă ori de la şcoală. Am rămas cu acest bun obicei, devenit automatism, până în ziua de azi, la vârste apreciabile, când revenim acasă din oraş şi ne pregătim să ne aşezăm la masă.  

     Şase! Lucrăm la servici, colindăm prin magazinele oraşului, călătorim în mijloace de transport în comun pentru sute de mii de călători pe zi s.a.m.d. Vă daţi  seama câte milioane de microbi periculoşi sunt activi pe mâinile noastre?

     Dezvoltarea excepţională a tehnologiei informaţiei nu a adus, din păcate, numai progres în viaţa oamenilor, dar şi neajunsuri. Multe, adevarate pericole pentru sănătate, dacă nu se găsesc mijloacele de protecţie necesare. Sunt pericole peste care trecem în mod inconştient cu vederea, fiind total absorbiţi de largile posibilitaţi oferite de tehnologie, care se deschid in faţa noastră şi le putem  stăpâni cu uşurinţă. Mă refer, în principal, la răspândirea rapidă în rândul populaţiei, mai ales a celei tinere, a noilor mijloace portabile de comunicare digitală. Adică a tabletelor şi, în special, a telefoanelor inteligente, smartphones, adevărate mini computere conectate la internet. Acestea din urmă le puteţi vedea începând chiar de la copii preşcolari si până la oamenii maturi. Pe stradă, în magazine, în localuri şi în transportul urban în comun remarci zilnic nenumaraţi bărbaţi si femei cu telefoanele la urechi sau butonându-le concentraţi minute interminabile. De multe ori, observi câte un grup mut de puştani cu căştile in urechi, captaţi fiecare de propriul mobil. Asta se întâmplă la cei mai mulţi tineri şi în familie, acasă, aproape în orice activitate casnică, la masă, la toaletă, în pat şi, probabil, mai puţin sub duş sau în somn!!! Până la urmă, se poate spune că degeaba te-ai spălat pe mâini venind acasă, dacă iei iar telefonul in mână! S-ar putea să vă intrebaţi unde naiba vreau să ajung cu divagaţia mea! Imediat revin la subiect şi încerc să termin, dar scurta digresiune a fost necesară.

     Spuneam mai sus că, la muncă sau mergând prin oraş, pe palmele noastre convieţuiesc milioane de microbi. Telefonul mobil il ţinem cu mâna când vorbim sau îl butonăm. Ca urmare, milioane de microbi periculoşi se află şi pe corpul aparatului. Mai ştiu bine pe cineva căruia i-a căzut smartphone-ul în toaleta de la servici. A fost recuperat imediat, trecând peste senzaţia de greaţă (deh, telefon scump), curăţat, spălat cu apă şi, culmea, rămas în perfectă stare de funcţionare. După câteva zile a fost vândut altcuiva cu cele mai bune recomandari şi microbii aferenţi. Zilele trecute, în faţa blocului subsemnatului, o tânără îşi căuta îngrijorată, cu ajutorul unui boschetar, telefonul căzut într-o rigolă, dar nu cunosc sfârşitul acţiunii. Insă mă gândesc cu oarecare îngrijorare  la cât de septică ar putea fi acea jucărie inteligentă, dacă a fost recuperată.

     Ca să închei, în sfârşit, întreb şi eu ce am putea face cu telefoanele astea ultradeştepte, fără de care nu te mai poţi despărţi uşor o dată ce le-ai cunoscut, pentru a elimina pericolul permanent de bombe septice cu efect întârziat pe care îl reprezintă ele? Ar trebui să fie o problemă majoră şi pentru producatorii acestor gadget-uri! Iar până atunci, şase!!! Mobilul meu, al tău...  

(publicat in EVENIMENTUL ZILEI sub titlul "Sunt pericole peste care trecem in mod constient")  

MAI EXISTA SI INGERI IN HALATE ALBE

Alexandru Ghillis                                (publicat in EVENIMENTUL ZILEI)

     Am urmarit intr-o dimineata la televizor un scurt interviu cu prof. dr. Leon Danaila, supranumit “sculptorul de creiere”- o somitate activa inca profesional la 81 de ani – si mi-am adus aminte de un alt mare doctor, Alexandru Pesamosca zis si “ingerul copiilor”, astazi trecut in nefiinta. Ambele, somitati medicale cu un destin aproape identic asumat: o traiectorie luminoasa a vietii cu final marcat de saracie, boala si neajunsuri intr-o societate hulpava, care a omis de cele mai multe ori sa-si pretuiasca valorile asa cum trebuie la timpul potrivit.

     Acesti doi straluciti medici fara de arginti, daruiti cu totul nobilei lor profesii, alaturi – poate - de alte cateva personalitati medicale cunoscute, vor ramane in analele medicinii romanesti exemple demne de urmat. Insa, pe langa somitatile larg recunoscute, ramane marea masa a cadrelor medicale care presteaza mai mult sau mai putin corect si cu profesionalism meseria aleasa, in intervalele orare stabilite, la fel ca in oricare alta profesie. Si mai este inca o categorie, nedefinita ca numar, de neaveniti pusi programatic pe capatuiala. In legatura cu aceasta ultima categorie, imi amintesc de o anumita perioada scurta din studentie, cand am lucrat cateva saptamani ca grafician, in timpul vacantei de vara, la pregatirile deschiderii uneia dintre expozitiile mamut (EREN) ale “epocii de aur”.  In echipa cu mine era si un pusti de bani gata, care se pregatea sa  dea examen de admitere la facultatea de medicina. Tin minte ca l-am intrebat intr-o doara ce-l atrage spre profesia de medic. Mi-a raspuns scurt: “Pai n-am treaba. Daca omu’ vrea concediu medical, imi da suta si gata!”. Atunci, raspunsul lui instantaneu m-a lasat masca. Nu mai stiu daca a intrat la Medicina. Doamne fereste sa ai de-a face cu un asemenea medic! Sa fim optimisti! 

REFLEXE SUBLIMINALE

de Alexandru Ghillis

     M-am uitat de mai multe ori la postarea de pe Facebook a apreciatului actor de comedie Mihai Bobonete, cea care a declansat numeroase reprosuri aduse artistului. Este vorba de un reusit instantaneu fotografic, care o surprinde pe Simona Halep in plin efort al unei importante partide de tenis cu miza foarte mare. Ce a deranjat, mai mult ca sigur, pe unii fani neconditionati ai cunoscutei si indragitei campioane romance, a fost comentariul lui Mihai  Bobonete asupra imaginii surprinse de un fotoreporter. De fapt, un comentariu banal, de gasca, ca intre barbati bine dispusi, dar fara conotatii licentioase explicite.

   Furtuna intr-un pahar cu apa. Oameni buni, treziti-va! Ar trebui ca o buna parte dintre conationalii nostri sa se trezeasca la realitate, dupa douazeci si cinci de ani de la evenimentele din 1989. Foarte multi cetateni onorabili ai acestei tari au ramas cu reflexe subliminale de factura national-comunista, formate pervers - in timp - de propaganda comunist-ceausista. Atunci, ca si acum, din pacate, Romania se putea mandri, in interior si in afara, mai mult cu numele unor mari sportivi afirmati in competitii internationale de anvergura. De aceea, disciplinele sportive in care se afirmasera marile lor valori erau sprijinite de partid sub toate formele si vedetele sporturilor ridicate la rang de personalitati reprezentative ale Romaniei, ele daruindu-si, chipurile, efortul lor pentru a afirma pe glob faima tarii si a conducatorului ei iubit. Desigur ca aceste staruri sportive beneficiau, pe buna dreptate, de numeroase avantaje materiale si altele, pe care cetatenii romani obisnuiti ai acelor vremuri nici nu le puteau visa vreodata. Toate acestea sunt bine cunoscute de toata lumea.

     Din 1989 au trecut 25 (douazeci si cinci) de ani. Un sfert de secol in care parcursul Romaniei s-a schimbat radical. Ca atare, in ceea ce priveste sportul de performanta, acesta este degrevat de comanda politica, iar vedetele sportive actuale au ajuns la palmaresul visat doar prin efort fizic, sustinut de cel financiar propriu sau al familiei. Ca urmare, fiecare se gandeste cu ardoare ca, in primul rand, toate eforturile conjugate depuse sa poata fi recuperate prin performanta, ceea ce se concretizeaza prin atingerea scopului financiar propus si, implicit, prin faima internationala.

     Tot astfel si o campioana ca Simona Halep asuda pe renumite terenuri de tenis din intrega lume, nu  neaparat cu dorinta primordiala de a promova tara sa peste hotare, cat, mai ales, lupta pentru a urca pe un podium cat mai inalt, care ii poate aduce castiguri financiare tot mai mari.

In concluzie, marii nostri sportivi liberi profesionisti, lupta din greu, in primul rand, pentru propria lor bunastare, a familiei si abia la urma pentru altele, asa cum procedeaza de fapt orice cetatean al oricarei tari civilizate, pentru a-si asigura existenta personala. Astfel ca, ar trebui sa incercati sa va lepadati  de vechile reflexe de adulatie, pervers inoculate subliminal de propaganda nationalismului-comunist ceausist, prin incurajarea adularii statuilor ridicate unor personalitati vii, in ideea de a nu mai remarca golurile care va afectau viata dumneavoastra de zi cu zi!

(publicat in EVENIMENTUL ZILEI)

  

Un tren numit dorinta

Alexandru Ghillis

Parafrazand celebra piesa a lui Tennessee Williams („Un tramvai numit dorinta”), cred ca titlul ales acum, fara a impieta cu nimic opera dramaturgului american, vine de la sine ca urmare a impresionantului context politic mobilizator pe care il traim cu totii in momentul de fata in Romania.

Probabil, ca una dintre sechelele ramase din nefasta perioada a national-comunismului ceausist,  perpetuata bine intiparita in subconstientul unei parti a poporului roman, este si nevoia ardenta a unui tatuc urcat in fruntea tarii, care sa satisfaca tuturor,cu mana de fier, toate sperantele de trai si, pentru asta, sa fie proslavit fara limite de catre supusi. De asa „fericire”, de asa mana de fier mai au azi parte poate doar nord-coreenii. Tarile civilizate, democratice, nu pot concepe o asemenea ordine statala si, ca atare, resping o astfel de reminiscenta de esenta tribala.

De aceea, sunt aproape uluit cand vad cum creste incontrolabil in Romania cultul personalitatii lui Klaus Iohannis, mai ales cand este ridicat in slavi chiar si de bocitoarele de la A3 si RTV, in asa fel incat nivelul de asteptare din partea acestui om serios si bun gospodar a ajuns la o cota mult prea inalta, pentru cat va putea el sa ofere. Astfel, exista riscul unei mari dezamagiri resimtite de o buna parte a electoratului, care si-a pus toate sperantele intr-un singur om. Nu trebuie uitat ca asa s-au petrecut lucrurile si cu Emil Constantinescu.

Un presedinte ales prin vot liber, intr-o tara democrata, nu detine puterile nemasurate ale unui dictator. Un presedinte democratic ales are atributii limitate. Practic, tara este administrata de puterea politica a momentului si guvernul sprijinit de aceasta. In ceea ce-l priveste pe Klaus Iohannis, el este – dupa cum se observa deja -  presat de fortele politice care l-au propulsat, ca sa le faciliteze accesul rapid la ciolan. Presedintele ales Iohannis probabil ca va dori sa-si respecte pe cat va putea promisiunile facute in campania electorala, dar in niciun caz nu va putea indeplini asteptarile tuturor simpatizantilor actuali. De aici vor incepe si problemele cu care se va confrunta, inevitabil, pe parcursul mandatului sau. Trebuie sa fim realisti, judecand la rece!

Insa atentie! Fariseii democratiei - a se vedea si televiziunile mentionate mai sus - aplica tactica perversa de a exagera gradual imaginea lui Klaus Iohannis pana la cote de unde, la un moment potrivit, le va fi mult mai lesne sa-i produca prabusirea, care ar putea fi letala politic.

(publicat in EVENIMENTUL ZILEI)

Ce am avut si ce am pierdut

Alexandru Ghillis

     Obsesia regimului national-comunist ceausist de a crea Omul Nou, prin lustruirea sistematica a creierelor mai labile, chiar a dat roade in multe cazuri, dovedindu-se ca nu a fost doar o simpla himera a Carmaciului omagiat de Paunescu si Vadim Tudor.

     Daca ai rabdare sa citesti comentariile cititorilor, postate dupa multe dintre articolele publicate pe EVZ.ro si in alte jurnale online aflate de aceeasi parte a baricadei, ai sa vezi - cu o oarecare uimire – ca si la 25 de ani de la sucombarea ternului regim totalitar, au ramas si, probabil, chiar s-au inmultit Oamenii Noi de atunci, care-si manifesta acum lacrimogen nostalgia dupa ceea ce pretind ca au pierdut. Dar ce-au avut si ce-au pierdut? Ar fi de pus o intrebare stanjenitoare din partea noastra: ce functii detineau ei pe atunci, ca sa caineze acum ce au pierdut?

     Totusi, hai sa vedem ce am avut si ce am pierdut, noi, fostii cetateni obisnuiti ai R.S.R.! Doar am alcatuit majoritatea cetatenilor Romaniei Socialiste, simpli aplaudaci la semn!

     Da! Au dreptate nostalgicii: ai pierdut un loc de munca sigur si modest platit dar garantat (uneori pana la pensie) si tot nu gaseai ce cumpara de mancare, oricat ai fi dat. Ai pierdut inghesuiala ingrozitoare din harburi de tramvaie si autobuze puturoase, in primele ore ale diminetii si in cele ale dupa-amiezii, la dus si la intors de la locurile de productie, acolo unde poate ai indurat si austeritatea unor conditii mizere de munca, mai ales iarna. Pai, de ce tocmai iarna? Deoarece caldura era furnizata pe sponci sau deloc. Chinul frigului si al intunericului il suportai, injurand in gand sau in cadrul restrans al familiei, in serile cand, din intunericul strazii, veneai acasa la bloc si urcai bajbaind pe scari multe etaje, fiindca liftul nu functiona din cauza curentului electric, care era inca oprit. Apoi intrai in bezna apartamentului tau si aprindeai lampile cu gaz, identice cu acelea pe care le avea si mamaia la tara. Doar gaz in ele trebuia sa ai! Cand venea curentul, familia se inviora brusc, porneai televizorul in alb-negru si, mestecand te miri ce, va holbati cu totii la programul de seara de doua ore, din care o ora si jumate urmareati placizi aventurile lui nea Nicu. Dupa ora 22 ti se recomanda sa te culci, ca sa fii apt in ziua urmatoare de noi cuceriri pe inaltele culmi ale socialismului. Dar tu, de multe ori, indaratnic, incepeai sa asculti in surdina (fiindca si peretii aveau urechi sensibile) radio Europa Libera sau sa te uiti la televiziunea bulgara, mai ales ca deja invatate-si limba fara sa-ti dai seama. Dupa asta, chiar urma „leka noci”.

     Deci, acestea ar fi primele si cele mai mari pierderi pentru postacii nostalgici de pe internet! Restul, probabil ca li se par minore: ca de exemplu, pentru Omul Nou cu conceptii materialist-stiintifice inaintate, nu conta alergatul in cautarea hranei (in cea mai mare parte cartelata), fluturand disperat de colo pana colo prin oras sacosele de plastic goale (agonisite si ele la negru), statul ritualic la cozi interminabile (noaptea, in zori sau in timpul programului de lucru, daca nu aveai batrani in familie, ca sa-i plantezi de cu noapte sa tina randul pe scaunelele pliante). Am pierdut, e adevarat, instinctul animalic de a adulmeca locurile din oras unde se „baga” cate ceva!

    Omul Nou era dresat sistematic sa-si infranga foamea printr-o alimentatie rationala, stiintifica, atent supervizata de o inalta academiciana doctor inginer pe puncte. Nenorocirea este ca acest minunat Om Nou nu a mai apucat sa se bucure de rostul marilor fabrici de mancare, preconizate sa asigure zilnic, portionata si cartelata, mancarea de pranz livrata ordonat la sufertase pentru toti oamenii muncii de la orase, asa cum disciplinat se bucura inca de aceste inalte cuceriri fratii nostri nord-coreeni. In Bucuresti, imediat dupa 1990, acelor combinate alimentare lasate in paragina li se spunea in deradere „circuri ale foamei”, iar mai tarziu au fost transformate toate in mall-uri elegante. Ca atare, iata inca o imensa pierdere pentru nostalgici, pe care - din nefericirea lor - au uitat-o! Mai sunt multe, foarte multe pierderi de calibru greu pentru Omul Nou, dar nu exista suficient spatiu tipografic ca sa fie detaliate si marturisesc ca am ochii inlacrimati cand incerc stangaci sa va readuc aminte ce am avut si ce am pierdut. Poate ma completati si dumneavoastra, cei care sunteti veterani ai acelor trecute vremi!

(publicat in EVENIMENTUL ZILEI)

Miresme

Alexandru Ghillis

Daca vrei sa cunosti adevarata mireasma  a vremurilor pe care le traim, ei bine, ia un loc temporar pe trotuar in statia RATB, vizavi de Gara de Nord din Bucuresti, in dreptul maidanului care marcheaza fizic si olfactiv intersectia bd-lui Gh. Duca cu celebra Cale a Grivitei!

Am avut azi dimineata norocul (ghinionist) sa descopar vizual, in compania mai multor cetateni nevinovati, ce asteptau ca si mine sa vina un autobuz, sursa care marcheaza zona cu un miros de neconfundat. Pe maidanul cu noroi era o fosgaiala de indivizi tineri si jerpeliti, ciudati si cam instabili pe doua picioare, precum si cativa maidanezi patrupezi, roind in jurul unei guri deschise de canal, prin care unii dintre acesti concetateni, barbati si femei, dispareau in adanc, ca pe urma sa reapara aceiasi sau altii – fiind, totusi, greu de identificat dupa cum aratau. Pe trotuar, langa garduletul maidanului, alti doi negociau confidential cu al treilea, care se pare ca era asteptat cu nerabdare de tot restul companiei si de un altul, mai ciudat, care plimba impleticit, de coarne, o bicicleta noua-nouta, care nu se lega deloc cu posesorul ei (adevarat?).

Dar neasteptata surpriza, cireasa de pe tort, a fost o aparitie intempestiva, fulminanta, alb-neagra, ce a irupt din haurile canalului: un tanar tuciuriu barbos, cu o palarie alba texana si un parpalac alb, ale carui poale fluturau in viteza cu care aceasta noua vedeta a diminetii fugea grabita, in vazul tuturor, spre copacul batran din mijlocul maidanului. Ajuns acolo, si-a lepadat fulgerator in jos blugii jegosi si, asezat pe vine, s-a usurat pe indelete, fara sa se sinchiseasca de multimea de ochi care incercau sa nu-l vada.  Apoi, frunzele in culoarea ruginie a toamnei i-au fost cat de cat de ajutor. Imediat a devenit alt om (?). S-a integrat nonsalant vecinilor sai de canal,  sprijinindu-se plin de sine pe picioarele rascracarate si cu mainile infundate nepasator in buzunare.  

Atunci am realizat ca acest fost scuar din fata garii este, de fapt, latrina ecologica in aer liber, biodegradabila, a unei terne civilizatii paralele, cu care s-ar putea colabora, dar nu exista un interes oficial cu adevarat. Poate numai in campaniile electorale, cand se acorda pomeni fara acoperire multor categorii de cetateni, printre care si asistatilor social, cum sunt si cei de mai sus. Ah, da! Mai sunt niste ajutoare sporadice in alimente din partea unui o.n.g. sau altul, li se dau gratis si seringi de unica folosinta, pentru evitarea infectarilor cu hepatite si cu HIV/SIDA, dar nu se aduc pe maidan macar doua toalete ecologice. Culmea este ca nu se spune nimic despre sursele care aprovizioneaza continuu tagma cu droguri. Interesant!

(publicat in EVENIMENTUL ZILEI)

Munca cinstita poate face suportabila si viata din detentie.

Alexandru Ghillis

     M-am hotarat sa astern aceste randuri ca urmare a articolului domnului Malin Bot din EVZ de Sambata 7 martie a.c. si a celui de la “Scrisoarea  saptamanii” din EVZ de Sambata 14 martie a.c., semnat de cititoarea dumneavoastra Irina Diaconu.  Doresc sa fac - la randul meu - cateva precizari in legatura cu acelasi subiect, care a luat acum amploare datorita numarului destul de mare de posibili ori dovediti infractori cu gulere albe, ce s-au pomenit cazuti brusc in rolul adevarat de arestati, beneficiari ai conditiilor de viata existente in recluziune, dar de care ar trebui sa "se bucure" absolut toti infractorii condamnati, fara nicio deosebire. Este necesar sa existe un regim standard, corect si egal, al confortului de detentie pentru absolut toti arestatii!

     Adevarat, ca perceptia conditiilor de trai din inchisoare este diferita de la individ la individ si depinde de pozitia sociala avuta inainte de arestare: pentru un boschetar oarecare, conditiile de viata din celula de puscarie sunt aproape mana cereasca, spre deosebire de un om de afaceri, politician sau fost ministru, care va fi de-a dreptul oripilat.       Dar, cum a precizat si ministrul Justitiei, inchisoarea nu-i hotel si anii de detentie nu reprezinta un concediu de odihna. Pentru cine a dat cu buna stiinta "gaura" in bugetul statului sau in avutul personal al cetatenilor, a fost un om profund corupt, inchisoarea este exact locul potrivit de penitenta si manifestarea caintei, pentru ca in viitor, in libertate fiind, „sa sufle si-n iaurt” cand va fi tentat sa corupa, sa se lase corupt ori sa comita orice alta infractiune.

     Insa nu mi se pare  deloc corect (si multor altora de asemenea) ca toti cetatenii onesti ai acestei tari sa intretina in puscarii, prin taxele si impozitele platite anual la bugetul statului, infractorii care au devalizat bugetul de stat sau avutul personal al cetatenilor, ceea ce s-a reflectat negativ in nivelul general de trai al tuturor romanilor. De aceea, ar trebui ca detinutii valizi, cu putere de munca, sa-si achite personal cazarea si masa din penitenciar, pe toata perioada "sejurului", in urma muncii prestate - 8 ore zilnic -  in interior sau in afara (sub  stricta supraveghere, desigur), aducand astfel si un profit penitenciarului, profit din care s-ar putea imbunatati conditiile de trai din interior: instalatii sanitare noi, zugraveli, caldura si apa calda livrate cu program zilnic, dezinsectii si deratizari etc. Cei care sunt in stare, dar refuza sa munceasca, sa fie obligatoriu intretinuti numai din resursele financiare ale familiilor lor si numai in limitele regulamentului interior al unitatii penitenciare. Pe socoteala statului sa poata fi sustinuti doar detinutii varstnici fara avere, cei bolnavi si fara mijloace de intretinere, precum si cei incapabili de munca (corect motivati de o comisie medicala).

     Trebuie sa se constientizeze ca penitenciarele actuale nu sunt urmasele  fostelor lagare comuniste de munca fortata, insa reeducarea prin munca este intotdeauna cel mai bun mijloc (in multe cazuri fericite) de a reda societatii oameni pe care aceasta se va putea baza. In zilele noastre, munca onesta intr-o societate libera, democratica, te face sa te simti, sa gandesti si sa te exprimi cu adevarat liber.

     Ca atare, numai in urma muncii depuse cinstit, aducatoare de profit, asemenea procedurii tuturor oamenilor onesti ai acestei tari, cei aflati temporar in detentie vor putea sa-si imbunatateasca conditiile lor de trai, pentru toti la fel, fiindca – teoretic si practic - acolo nimeni nu trebuie sa fie mai egal decat ceilalti, indiferent de conditia sociala avuta anterior.

(publicat in EVENIMENTUL ZILEI)

CAZUTI DE FRAIERI INTR-O CAPCANA AURITA

Alexandru Ghillis

     Asemenea unei mari parti a romanilor, observ - nu fara oarecare satisfactie - accelerarea procesului de curatenie in randul esaloanelor superioare ale mediului politic si economic macinate de coruptie. Cad, rand pe rand, asa-zisii baieti destepti si fetele destepte care, prin diferite inginerii financiare, mita, relatii clientelare cu Puterea momentului si alte matrapazlacuri, au dat „tunuri” unor importante institutii ale statului, ce au dus la falimentarea ulterioara, programata, a acestora din urma si imbogatirea infractorilor cu gulere albe, abili in diverse tehnici subtile de evazionism fiscal.

     Vreau sa sper ca razboiul declarat flagelului coruptiei, evaziunii fiscale si al „tunurilor” date la scara nationala va fi sincer, apolitic si va cobori la toate palierele societatii, in ideea ca si marea este formata tot din picaturi si deci, banii furati trebuie recuperati. Ceea ce s-ar reflecta benefic in bugetul de stat si, prin urmare, in portofelele romanilor. De aceea, in legatura cu speranta ca entitatile justitiare anticoruptie se vor autosesiza si isi vor indrepta atentia si la niveluri inferioare ale economiei, acolo unde, aparent, functioneaza afaceri de mai mica anvergura, dar cu profituri mari si  cetateanul de rand este deseori afectat in mod direct de escroci, doresc sa va fac cunoscuta urmatoarea situatie neplacuta in care ma aflu – printre altii - si care se incadreaza perfect in subiectul tratat.

     Pe scurt, impins de imprejurari – pe care vi le voi face cunoscute - am citit pe internet, cu putin timp in urma, trei articole publicate de doua ziare online (important de vazut: http://goo.gl/DJk7H7, http://goo.gl/zEIjFq si  http://goo.gl/kqrZFE) despre pagubele serioase create unor cetateni increzatori in onestitatea proprietarului (un VIP) si a angajatei unuia dintre asa-numitele magazine de arta si antichitati, in speta <<Galeria de Arta Ana Antichitati>>, din Bucuresti. Aceasta firma a refuzat sa achite oamenilor de buna credinta sumele de bani datorate in cuantum de circa 300.000 euro, rezultate din vanzarea unor obiecte de arta, multe cu valoare de patrimoniu national, depuse de ei in regim de consignatie in galeria respectiva, spre a fi valorificate. Cum, incredibil, nu s-a luat nicio masura punitiva asupra proprietarului si angajatei acestei firme, sediul din str. Emil  Pangratti nr.25, sector 1, Bucuresti, s-a desfiintat si s-au infiintat rapid alte doua noi zise "puncte de lucru" in str. Dr. Iacob Felix nr.20, sector 1, intr-un fost garaj amenajat la parterul unui imobil si pe str. Stirbey Voda nr.44 la etajul 1 al unei maghernite aflata intr-o stare deplorabila.

      In prezent, pentru a acoperi datoriile de sute de mii de euro catre pagubasi, in speranta ca va scapa astfel de un dosar penal, fosta angajata a patronului <<Galeriei de Arta Ana Antichitati>> (stampilele, formularele si adresa electronica in folosinta  au in continuare sigla si antetul acestei galerii), doamna Cornelia Udrea, a preluat in cesiune afacerea si  vinde bunurile de arta valoroase din magazin, colectate personal din casele unor oameni in varsta, la care se autoinvita pentru a le evalua obiectele cu valoare artistica. Insa treneaza cu plata rezultata din vanzari, ducandu-i probabil cu vorba sine die, sub diferite pretexte, pe care le si uita la un moment dat si apoi evoca altele si tot asa. De fapt, nu face decat sa acopere cu buna stiinta o mare gaura financiara mai veche, facand multe altele mici mai noi.

     In luna august 2014, asa s-a pomenit si subsemnatul in postura lui Stan Patitu’,  doamna Cornelia Udrea luandu-mi personal din casa - este adevarat ca a facut-o cu asentimentul meu - mai multe obiecte vechi de arta mostenite din familie, dumneaei incredintandu-ne ca, pe masura ce se vand, ne va da si banii. Pana nu demult ni s-a tot plans telefonic ca nu ii merge nimic, ca nu are vanzari. Dar, vazand recent pe Internet – din fericire - cu cine avem de-a face, am hotarat imediat (in martie a.c.) sa ne retragem tot ceea ce am depus in aceasta  galerie/consignatie din str. Dr. Iacob Felix nr.20 (poti sa vezi acum un videoclip publicitar by Cornelia Udrea: https://youtu.be/MAPW07lnZ7c). Aici insa, surpriza! Erau deja vandute obiecte de ale noastre in valoare totala de 1.830 lei (aproape 500 euro, suma importanta pentru doua pensii modeste) iar dumneaei nu mai raspunde la apelurile mele telefonice si ne duce cu vorba saptamanal, de peste doua luni, ca are contul blocat de banca, ca nu este de acord avocatul dansei, ca nu are bani nici sa plateasca chiria, ca si-a vandut si masina pentru datorii etc. etc. Si ne-a spus, in final, sa ne ducem unde vrem, ca nu-i pasa, insa sa avem incredere in ea!!! Ba tipa la noi, ba plange in criza de nervi si, uite asa, au trecut si sarbatorile pascale, intram in vara si banii nostri se duc... Dar unde se duc? To be continued!

     Dumneavoastra, presa, ce parere aveti despre un asemenea caz? Am convingerea ca am cazut victime nevinovate unei adevarate mafii a acestor autointitulate magazine de arta si antichitati, in care -  pe langa cativa specialisti in istoria artei - misuna o fauna dubioasa de "experti", aparuta aproape peste noapte din underground, dupa 1990, cu totii autorizati in domeniu. De catre cine si cu ce eforturi?