Banii fără număr... fără număr..., Cultura şi pomenile electorale

Alexandru Ghillis

Nu, cultura nu are tangenţe cu banii fără număr... fără număr!... Subcultura are, chiar din plin! O ajută la greu, în vederea unui rating cât mai mare, mass-media tabloidă care a proliferat în ultimii ani, dovedindu-se extrem de profitabilă. Astfel, kitch-ul câştigă acum uşor pe un teren semi-arid şi aduce bani. Mulţi bani. Dar ce-i cultura? În opinia lui Jawaharlal Nehru, „cultura înseamnă lărgirea minţii şi a spiritului”, iar în accepţia europeană, conform lui André Malraux, „cultura este suma tuturor formelor de artă, de iubire şi de gândire, care, pe parcursul secolelor, l-au ajutat pe om să fie tot mai puţin înrobit”. Frumos spus!

Aţi văzut cumva oameni de cultură îmbogăţiţi doar din activităţi culturale/artistice? Nu prea, cu foarte mici excepţii. Însă din subcultură s-au îmbogăţit o mulţime de oameni fără cultură. Dacă făuritorii de cultură, care s-au afirmat şi reprezintă nişte nume de referinţă în diferite domenii cultural-artistice, au şi nişte câştiguri financiare pe măsura valorii lor, fără a face, totuşi, parte din categoria oamenilor foarte bogaţi, nu acelaşi lucru se poate spune despre oamenii care lucrează în instituţiile de învăţământ şi cele de cultură din România, despre specialiştii autorizaţi în promovarea  şi conservarea valorilor culturale. Într-un cuvant, despre toţi cei implicaţi în păstrarea şi valorificarea patrimoniului cultural-artistic autohton. Din păcate, poate fiindcă reprezintă un segment insignifiant ca număr, raportat la nivelul ţării, aceşti truditori pasionaţi nu devin suficient de vocali pentru a atrage atenţia mass-mediei pentru un „breaking news”, aşa cum fac alte categorii de salariaţi ai statului - adică de bugetari - şi se mulţumesc de voie-de nevoie cu unul dintre nivelurile salariale cele mai ridicole, ca urmare a vechii mentalităţi a factorilor de decizie guvernamentali, care dau replică neoficial: cultura nu produce, ea consumă! În această idee, aproape toţi miniştrii culturii care s-au perindat după 1990 au tăcut chitic şi nu au luptat pentru o salarizare decentă în ansamblul sistemului pe care îl conduceau, ca şi în prezent, fiind interesaţi în special de problemele sectorului cultural din care proveneau. Dar pot oamenii, fiinţe superioare, raţionale, să se mulţumească doar să existe asemenea unor androizi? Este drept că actualul guvern are grijă de accesul gratuit la spiritualitate al supuşilor săi şi a suplimentat cu milioane de lei, dând dovadă de o mare largheţe perfect calculată - în detrimentul învăţământului, culturii şi al sănătăţii - fondurile BOR destinate ridicării mega-catedralei mântuirii neamului. Mastodont pentru care ar fi invidios şi nea Nicu din Ghencea, simţindu-se superconcurat în megalomania sa pentru paleaşca casei poporului!!! Câte vechi lăcaşuri de cult, valori recunoscute ale patrimoniului cultural naţional - care se degradează tot mai mult pe an ce trece - s-ar putea restaura cu banii cheltuiţi pentru construcţia unui colos, care hrăneşte doar orgolii fără substanţă!? Nu pot uita momentul petrecut cu o înaltă faţă bisericească care, cu mulţi ani în urmă, analizând cu un consilier devizul întocmit pentru restaurarea unui important iconostas, adevărată bijuterie brâncovenească, se întreba dacă nu era mai rentabilă înlocuirea vechiului iconostas cu unul nou, ce putea fi făcut în atelierele bisericeşti.

În aceeaşi situaţie de-a dreptul ruşinoasă pentru un stat european democratic aflat în secolul al XXI-lea, membru cu drepturi şi răspunderi depline în Uniunea Europeană şi în alianţa militară euro-atlantică, se află şi personalul didactic din învăţământul de stat sau medicii şi restul cadrelor medicale din sistemul public de sănătate. În aceste zile, după ce demnitarii de la vârful Puterii şi-au majorat salariile cu 350% şi, ca urmare a demersului medicilor de a se organiza pe internet şi a pune „piciorul în prag”, ameninţând autorităţile cu greva generală, li s-a făcut şi acestora promisiunea majorării salariale – pentru toate cadrele medicale – cu 25% din octombrie a.c., urmând ca anul viitor să mai primească restul de majorări, desigur cu condiţia nemărturisită ca la alegerile parlamentare din 2016 să-i voteze cu toţii favorabil pe social-democraţi, pentru ca aceştia să poată rămâne la guvernare!!! Medicii sunt nemulţumiţi, reluând revendicările. Şi, uite aşa, s-a deschis cutia Pandorei, urmând un val de cereri asemănătoare din partea sindicatelor. Interesant de văzut de unde s-au gândit guvernanţii să mai taie fonduri pentru acoperirea pomenilor cu miză electorală! Este o găselniţă bine rumegată, o cacealma! Mai puţin clară şi chiar hazlie rămâne partea cu „plicul” legal oferit pentru bune servicii medicale acordate şi eliberarea de chitanţe fiscale din partea cadrelor medicale, ca urmare a primirii „plicului”!!! Însă, mai mult ca sigur, problema “plicului” ţine de obiceiul balcanic înrădăcinat al peşcheşului şi mai puţin de nivelurile salariale existente în sistemul public.

Ca specialist care a lucrat o viaţă în câteva mari laboratoare muzeale pentru conservarea şi restaurarea patrimoniului cultural-artistic naţional, mă întreb pe ce criterii erau şi sunt stabilite şi în prezent salariile derizorii ale personalului din muzee şi, mai cu seamă, ale celor care răspund de sănătatea exponatelor de o incomensurabilă valoare artistică, istorică, documentară şi care, fie vorba între noi, figurează cu valori de inventar infime în actele contabile interne, pentru a putea fi în acest fel asigurate, fiindca muzeele sunt departe de a avea fondurile necesare pentru asigurarea propriilor patrimonii la adevărata lor valoare.

Urmare a salarizării  mai mult decât modeste a celor care lucrează în instituţiile de cultură, sunt şi pensiile care, în majoritatea cazurilor, nu acoperă cheltuielile casnice de rutină de la o lună la cealaltă, dacă nu se fac economii „la sânge”, prin tăieri dramatice de pe listele de cumpărături necesare traiului. De la o anumită vârstă, mai înaintată, vizitele la medici se înmulţesc, ca şi necesarul de medicamente, în dauna altor nevoi cu care erai obişnuit până să fii exclus din sistem şi considerat, nedeclarat, o povară. Îmi amintesc  că, în timpul „epocii de aur”, verile priveam cum pe aleile Muzeului Satului se perindau cohorte volubile de turişti occidentali şi americani în vârstă, simpli pensionari modeşti, divers îmbrăcaţi colorat, degajaţi, veseli şi lipsiţi de griji şi mă gândeam cu durere-n suflet la părinţii şi bunicii noştri care alergau năuci de cu noapte să-şi ocupe locuri la cozi nesfârşite, pentru a asigura ceva de-ale gurii mai tinerilor din familie, aflaţi la muncă. Mult mai târziu, în democraţie, ajuns în pragul senectuţii spre sfârşitul guvernării Tăriceanu şi începutul celei a lui Boc, am aflat din surse - fiindcă nu era nimic comunicat oficial (află cine poate!) - că persoanele care au lucrat în instituţii de cultură aflate în subordinea Ministerului Culturii şi sunt retrase din activitate (în ceea ce mă priveşte, detest termenul de pensionar), au dreptul de a primi legitimaţii nominale, pe baza cărora să poată intra gratuit în muzee, teatre, săli de concerte ş.a.m.d.  M-am prezentat imediat la Ministerul Culturii, care funcţiona pe atunci pe Şoseaua Kiseleff, în clădirea nouă a Muzeului Satului (ridicată imediat după Revoluţie prin efortul novator al proaspătului director Ioan Godea, întors din Canada). Aici am primit cu stupoare vestea că nu mi se va putea elibera o legitimaţie, deoarece ministerul nu mai avea bani pentru tipărirea lor . Mi s-a dat doar o fiţuică amărâtă numită „adeverinţă”, prin care se adeverea că am lucrat în sistemul respectiv şi, pe baza ei, aveam drept de intrare gratuită în localurile pomenite mai sus. Până în ziua de azi mi-a fost ruşine să mă folosesc de acea hârtie. Nişte amici ceva mai în vârstă, soţ şi soţie, ambii pensionaţi din instituţii culturale de prestigiu, au apelat la gratuitate pentru a participa la un concert aniversar la Ateneu. Au fost acceptaţi să intre, însă nu aveau locuri rezervate. Aşa că li s-au adus două taburete la o margine de rând şi cu recomandarea de a-şi găsi singuri locuri, dacă vor rămâne unele libere. Sala a fost arhiplină, iar cei doi erau nevoiţi mereu să se ridice în picioare şi să lase loc de trecere celor care intrau în rândul respectiv de scaune. De atunci, s-au lecuit să se mai lase cu naivitate, de bună voie, umiliţi de condiţia socială în care se află şi acum. În aceste zile de august prea fierbinte, unii specialişti amatori în marketing au strigat cu toţii în cor „evrika!”, realizând, probabil după nopţi pierdute prin spelunci de fiţe , că pensionarii mai pot fi încă de folos, salvând regia bucureşteană ajunsă într-o stare deplorabilă,  generată de diverse furturi şi slabă administrare a transportului public, prin a accepta cu resemnare restricţiile preconizate de a circula gratuit numai în afara orelor de vârf ale zilei, altfel fiind buni de plată. Bravo băieţi! Daţi-i inainte, spre victoria finală! Fără număr... fără număr!

Dar noi ce vom vota?