Sindromul Burnei sau demolarea unei statui

Alexandru Ghillis

Ca profani, nu avem de unde şti dacă doctorul Burnei este culpabil ori nu în nobila sa activitate. Însă mulţi dintre noi ştim că, în rândul profesioniştilor din oricare dintre domeniile de excelenţă ale societăţii, a existat si există multă concurenţă acerbă pentru afirmare, precum şi invidii nemăsurate, care au dus şi duc până la urmă la soluţionări în instanţele de judecată. Or, renumitul profesor univ. dr. Gh. Burnei, demn discipol al vestitului „înger al copiilor” - chirurgul pediatru Alexandru Pesamosca - este un asemenea profesionist dăruit meseriei sale, un novator neobosit în salvarea micuţilor săi pacienţi. Pentru denigrarea unor astfel de oameni, o majoritate amorfă, dornică de parvenire, face câteodată eforturi vrednice de cauze mai bune să găsească trepăduşi gata să arunce cu noroi în nume marcante. Încă nu suntem siguri că doctorul a păcătuit! Poate zgomotul acestui scandal e menit să acopere un altul!? Se nasc uneori supoziţii uluitoare. Trebuie să se pronunţe în acest caz câteva foruri abilitate pentru aşa ceva!

O profesie de top, cum este medicina, nu poate progresa fără studierea cauzelor bolilor – cu aportul tehnologiilor avansate – şi având,  drept urmare, găsirea unor noi posibilităţi adecvate de eradicare sau de temperare a acestor cauze. Medicul nu este Dumnezeu şi nici nu-i va putea lua vreodată locul. Asta nu pot înţelege multe persoane, limitate din disperare în gândirea lor, că şi un doctor ilustru este de multe ori înfrânt de gravitatea unor boli, care nu răspund oricărei soluţii aplicate. Şi atunci, tot el se întâmplă să devină victima denigrărilor proferate de aparţinătorii acelor bolnavi incurabili. Ţinând cont că la fiecare pacient aceeaşi boală se poate manifesta diferit, medicul nu va aplica automat tuturor acelaşi tratament, ci unul individual. Şi acesta este rezultatul eforturilor depuse în cercetare, inovare, testare şi, într-un final, omologare, urmată abia atunci de aplicarea unor proceduri considerate sigure şi care, dacă se dovedesc ineficiente – fără a fi, totuşi, dăunătoare – conduc la găsirea unora noi, supereficiente. Profesorul Burnei este un asemenea novator, maestru în chirurgia ortopedică pediatrică. Martoră îi poate fi oricând mulţimea de părinţi fericiţi, ai căror copii au trecut prin mâinile lui miraculoase. Aşa îl ştiam şi noi până nu demult. Dar dacă, totuşi, a greşit cu ceva? Doar Justiţia este în măsură să dea verdictul corect, în urma acuzaţiilor incredibile ce i se aduc medicului!

Nu abordam acum acest subiect, dacă nu aş fi suportat chiar pe „propria-mi piele”, în urmă cu destui ani, acuzele unor neica-nimeni, mulţi din afara profesiei mele, după ce am brevetat în R.S.R. un produs conceput după o formulă proprie, pentru a asimila aici echivalentul unui celebru termoadeziv american, utilizat în Occident la restaurarea vechilor picturi de şevalet. O creaţie a unui foarte cunoscut conservator de artă newyorkez, care-mi devenise mentor.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Din „Ceauşima” bucureşteană

Alexandru Ghillis

Amurgul zilei senine de iarnă înroşeşte deja culmile blocurilor de vizavi. În camera noastră este cald şi linişte. „Iarăşi vrei să mă provoci, cerându-mi frânturi de amintiri, din ceea ce s-a numit, prin  ’84 - ’85, Ceauşima Bucureştiului?”, mă întreabă Nina, privindu-mă curios-amuzată. Totuşi, nu mi-a luat mult timp ca s-o conving să vorbească.

„Vezi tu, peste o astfel de hecatombă în vechiul cartier, peste necazul unora, chiar mortal, al miilor de locuitori ai lui, s-a trântit pleaşcă deasupra – ca o bomboană pe colivă – Casa Poporului şi restul împrejur... Crezi că locul ales a avut scopul de a sistematiza acel cartier vechi, emblematic, al bătrânului Bucureşti?... Nu! A fost ales pentru faptul că acea zonă de deal este cea mai sigură din punct de vedere al rezistenţei seismice. Pe Ceauşescu l-a durut în cot de nevoia sistematizării acelei zone. Ăsta a fost ghinionul cartierului!.. Aici, în megalomania lui, dictatorul, ca orice dictator, a vrut să-şi lase amprenta sa pentru viitor... Culmea e că, de amprenta asta grea a lui, noi nu vom mai scăpa!... Odată, m-a apucat un râs nervos, citind undeva ce scrisese un deştept, care, cică, dacă nea Nicu ar fi dat oamenilor mâncare, libertate totală de exprimare şi de mişcare... azi ar fi fost zeificat!!! Şi, atunci, cu cine, mama dracului, şi-ar mai fi pus în practică ideile lui faraonice? Doar prin munci voluntar-obligatorii cu pensionarii existenţi, cu puşcăriaşii si soldaţii în termen?!...  

Amintirile personale e bine să şi le păstreze fiecare şi atât!... Tineretul de azi e interesat doar de prezentul şi de viitorul lui. Noi şi tot ce a fost atunci, reprezintă pentru el doar etape expirate, care ne privesc... Desigur, istorie!... Cum ar putea azi să-i mai intereseze pe tineri, care stau cu orele la calculator sau cu nelipsitul telefon mobil, ce fericiţi eram noi câteodată, rar, de Crăciun ori de Anul Nou, când, adolescenţi fiind, purtam spre casă, ca pe un trofeu, un purceluş de lapte luat de la vreo simigerie din cartier... Sau că am mers, pentru prima... şi ultima dată..., împreună cu prietene, la dans, la casa de cultură din cartier (râde)!...  Sincer, zău, nu sunt convinsă că ar mai putea să intereseze pe cineva detaliile copilăriei şi adolescenţei mele sărace, fiindcă nu prea au legatură cu realitatea de azi!...

Pe la mijlocul anilor ’60, ai mei au primit, cu chiu cu vai, repartiţie pentru un apartament la bloc în Drumul Taberei. Era unul nou-nout şi de la el începea câmpul. Cartierul era în plină construcţie. Noi, copiii, eram fericiţi că ne mutam şi, din camionul burduşit cu lucruri, strigam trecătorilor că ne mutăm la bloc. Acum, trăim drept în mijlocul acestui uriaş furnicar. Când a început demolarea extinsă a cartierului Uranus, foarte mulţi dintre locuitorii lui au fost mutaţi în acest loc şi în alte noi cartiere muncitoreşti, periferice. Să fii convins, că doar extrem de puţini dintre cei demolaţi au primit atunci locuinţe în noul Centru Civic!”.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 

Flash vesel pe Facebook!

Alexandru Ghillis

Facebook-ul este şi el un spaţiu de amuzament. Susţin mereu că reţelele de socializare pe internet reprezintă culmi ale democraţiei, lăsând tastele computerului sau ale smartphone-ului şi accesul în eter – devenit loc public - la îndemâna oricui, fără nicio discriminare. Iată o mostră hilară, autor Acotunoaie Iulian, preluare Angela Tocilă:

”Meai amintit deun Deces pe Fond de Misticizme petrecut la noi ân Scară !!!! Această poză seamănă leit cu Repauzata Elefteriea Bostangolu, o Grecoaică care a locuit până ân Noaptea de Sfântu Andrei anul trecut la Etaj Doi !!!! Ân acea nuoapte ân momentul când Socrămiu a eșit ca să se pișe ân Lift ca deobicei, Obam, câinele meu negru de Rasă Dog Germanic a țâșnit pe Scări !!!! Socrămiu aflânduse cu Beșica Udului plină, nu la putut prinde !!!! Până miam loat jlapii ân picioare, Obam deja era la Etaj Doi, unde bătrâna Elefteriea ânpreună cu o altă screlozată numită Cotoroian Vespasieana âși ungea ușea presonală dela Apratamet cu Usturoi Sfințit ânpotrivă Duhurilor Rele și a Necuratului !!!! Câinele Obam nu a avut nicio vină că Repauzata avea inima slabă, așa că el sa năpustit ântre bătrâne decât ân joacă, fiind un Animal ecstrem de jucăuși, chear dacă urla aidoma unui Deavol și avea bale la botul larg deschis !!!! Noroc că am fost acolo pentru a vedea cu ochii mei presonali cum Madam Elefteriea odată a holbat ochii mari de săi sară din cap, a căscat odată gura, și a căzut lată moartă pe loc !!!! Degeaba am cărato io ân casă la ea, degiaba am udato cu apa, Farmecele care le făcea ânpreună cu cealantă Strigoaică a omorâto brusc și neândoios !!!!! Nici prin Apratamet nu am găsit nimic care să mă ajute la o Resucita, fincă am căutat io ceva când am cotrobăit după Bani, Bijuteri ori alte Bunuri. Decât supt Perina aflată supt căpătâiul Moartei am găsit Framecele care a uciso !!!! Doo Legături Bosueoc uscat, și doo Poze Poltret !!! Una cu Sinulecscu Benone aflat undeva la o Nuntă, ori o Cumetrie, dracu știe unde, chelbos, ânbrăcat ântrun Costum alb, iar cealantă âl ânfățișa pe Cotabiță Gabrel, cum arată el ân zilele noastre, gras și desgustător de transpirat, aflat undeva la o Petrecere unde mânca dintrun Pui Prăjit ântreg, cu Untură prelinsă pe brăbie, ceea ce ma făcut să âmi schinb părerea bună care am avuto despre Moartă !!!! Sânt sigur că dacă se hotăra numai la unu singur ân Framecele lor, numai murea !!!”.

Un astfel de creator, pe lângă mulţi alţii apăruţi în ultimul timp, ce interpretează într-o notă umoristică diferite postări bolovănoase şi agramate de pe Facebook, este şi onorabilul domn Acotunoaie Iulian, remarcat şi promovat de către doamna Angela Tocilă, constantă facebook-istă şi, în acelaşi timp, o talentată scriitoare ardeleancă. Aşa că, fără a-i mai cere acordul, nu rezist să nu fac publică şi în EVZ/EVZ.RO una dintre recentele postări pe reţea ale distinsei doamne, care – mai mult ca sigur – trezeşte, ca întotdeauna, zâmbetele multor consumatori virtuali de nişă!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)  

Trecutul bucureştean, îngropat de mania grandorii

Alexandru Ghillis

  

Prin vitrina localului vederea este dominată de o parte a megalomaniacei hardughii, numită pe timpul „împuşcatului” Casa Poporului şi, în zilele noastre, Palatul Parlamentului din mult-visatul lui nou Centru Civic. Stăm cu câte o cafea şi o apă minerală în faţă, la o măsuţă de lângă vitrină. Doamna din faţa mea priveşte îndelung, tăcută, cu gândurile duse prea departe, imaginea greoaie a clădirii. „La ce te gândeşti?”, îndrăznesc s-o întreb încet, după ceva timp.  Lasă joaca imperceptibilă a degetelor pe telefonul aflat pe masă şi începe să povestească tărăgănat, în surdină, mai mult ca pentru ea. „Uite-te în jur - când vom pleca - la grandoarea apăsătoare, cvasi nord-coreeana, a clădirilor acestui cvartal necunoscut pentru mine şi care îmi trezeşte foarte multe amintiri, nu toate plăcute, din vechiul cartier tihnit al copilăriei trăită în pantă.

Ai mai auzit de strada Arionoaiei?... O stradă lungă, care urca voiniceşte de jos, de pe la rondul Coşbuc şi până sus, la Uranus, paralelă cu Rahovei, Meteori şi Cazărmii, toate tăiate cam pe la jumătate de strada Ion Ţăranu. Pe Arionoaiei 44 mi-am petrecut copilăria săracă, dar - în ansamblu - fericită. O curte lungă, pietruită, mărginită de locuinţe modeste şi cu latrinele în fundul ei. Când ne venea nouă rândul să le curăţăm, măgăreaţa era mereu doar mie destinată. Deh, se considera că fiind fată, era de datoria mea! Asta era atunci mentalitatea unor oameni simpli. Fată, fată, dar eram băieţoasă, fiindcă aveam doar fraţi şi colindam aproape zilnic cartierul cu gaşca. Vara zburam cu rândul la vale pe o bicicletă şi iarna cu săniile. Viaţa era grea,  abia trecuseră peste zece ani de la război, dar noi, copiii, de cele mai multe ori, treceam uşor peste toate...”. Se opreşte o clipă, ca pentru a-şi trage sufletul. O privesc atent, în tăcere şi o rog interesat să continue.

„Eram mulţi, bani puţini şi eu mai tot timpul flămândă... Câteodată, mă chema tanti Rafila pe la dânsa, când era zi de post, să-mi dea pâine neagră cu compot de prune, dulce şi bun. N-o refuzam niciodată. Stătea într-o curte vecină, mai sus, într-o casă cu etaj. Avea doar o cămăruţă foarte curată. O mai ajutam din când în când la cărat apă de la cişmeaua din curte. Vizavi, locuia tanti Uţa, care avea muşcate roşii în geam şi asculta ore în şir muzică cu tinerii Benone Sinulescu şi Irina Loghin. Ce viaţă! În fundul curţii noastre cu douăzeci de familii stătea un vajnic colonel de miliţie cu patru clase, care ne alunga atunci când noi, copiii, încercam să ne jucăm. Era veşnic obosit. Când ne era foame, dupa joacă, de Crăciun mergeam in corpore peste drum, la nişte prietene, copii de activişti PMR, care ne dădeau să bem lapte cu cacao şi să mâncăm în ilegalitate (râde) cozonac cu nucă. Ei aveau de toate pe atunci. Mai târziu, au fost mutaţi gratis de partid într-un bloc, vizavi de Sala Palatului... Plecăm?... Încep să mă enervez!”… Ne-am despărţit curând în staţia de autobuz.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)