Un zâmbet pentru selfie...

Alexandru Ghillis

Selfie, un termen lingvistic complet nou intrat în vocabularul generaţiilor internetului, telefoanelor inteligente şi ale reţelelor sociale. De ce pot spune că este un termen englezesc aparent nou? Păi, nouă, cei din generaţii de dinaintea implementării în masă şi în România a computerelor personale, ne apuca de multe ori plăcerea de a ne autofotografia solo sau în grup. Şi cum procedam? Instalam camera foto pe trepied, făceam cadrajul cum doream, reglam timpii de expunere şi luminozitatea, programam declanşatorul şi... fuga repede în cadru, cu zâmbetele de rigoare sau... mă rog! Ăsta era un selfie, dar noi nu ştiam asta pe atunci.

Pur şi simplu, te mai puteai fotografia şi într-o oglindă ( aia de la baie ori cea de pe uşa şifonierului, etc.) sau în orice suprafaţă lucioasă şi asta însemna tot că îţi făceai selfie, dar nu-ţi trecea prin cap să-i dai o asemenea denumire şi - pe deasupra - pozele, haioase sau sobre, nu ajungeau în spaţiul public, dacă nu erau destinate mass-mediei. Rămâneau într-un album personal, trimise prin poştă cuiva drag sau uitate într-un sertar. Sub mici impulsuri narcisiste, mai puteai fotografia propriul chip sau chipurile alipite (dacă erai cu cineva drag), în gros-plan sau plan mediu, în interior sau în natură, ţinând cu mâna întinsă camera foto cu obiectivul îndreptat spre voi, însă fără nicio posibilitate de a supraveghea cadrajul. După developare şi copiere, ce ieşea, aia era. Dumnezeu cu mila! Aşa am rămas cu multe poze alb-negru sau color şi diapozitive tip Leika color, din care multe au ajuns la gunoi după fiecare curăţenie generală.

A explodat şi s-a răspândit rapid, global, extraordinara invenţie a internetului, în paralel cu dezvoltarea telefoniei mobile, cucerindu-i treptat în majoritatea lor şi pe români. Aceste noi tehnologii au revoluţionat în cea mai mare măsură şi tehnica fotografică, prin miniaturizare, digitalizare şi introducere în corpul telefoanelor inteligente (smartphones). Astăzi, aproape treisferturi din populaţia României are telefoane mobile, din care cele inteligente tind să deţină repede supremaţia, mai cu seamă în rândul tineretului. Fiecare mobil are camere web proprii, astfel că acum milioane de utilizatori au posibilitatea de a face fotografii sau videoclipuri oricând li se năzare. Este accesul democratic pentru pătura cea mai largă a populaţiei la o tehnologie de vârf, diferenţierea făcându-se doar prin performanţele echipamentelor şi preţul lor de achiziţie.

Moda selfie-urilor este stimulată -- în primul rând - de internet şi, implicit, de extinderea reţelelor sociale, a Facebook-ului la noi. Poate că azi, gândind că dacă nu sunt pe Facebook, ei nu există, utilizatori ai reţelei sociale se folosesc de telefoane pentru a se auto-imortaliza, singuri sau cu prieteni, uneori în cele mai neaşteptate locuri şi poziţii frapante, postând apoi pozele sau clipurile realizate pe propriile conturi de socializare.  Aşa că, daţi-mi  LIKE, vă rog!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 

“Nu mă întrebaţi de primul milion!...”

Alexandru Ghillis

J. D. Rockefeller: "Pot să vă dau socoteală pentru fiecare ban, dar nu mă întrebaţi cum am făcut primul milion!"

Renumitul miliardar şi filantrop american a emanat celebra-i maximă cu peste un secol în urmă. Partea a doua a maximei acestuia ar putea fi larg clamată acum pe tărâm autohton de către mulţi domni şi ceva doamne, care s-au „orientat” imediat spre oportunităţile apărute lor după 1989, dobândind rapid milioane... de dolari sau euro!

Cum a reuşit majoritatea fericiţilor, tropăind pe cai mari până de curând, să facă imediat unul sau mai multe milioane de euro, s-a tot comentat deja pe căile de comunicaţii în masă. Normal, că într-o economie centralizată, totalmente a statului până în decembrie ’89, vechii tovarăşi, aşa-zişi noi afacerişti, aflaţi până atunci în posturi cheie sau de decizie în industrie şi în comerţul socialist (interior şi, mai ales, exterior), cei mai mulţi „acoperiţi” şi azi, în noile condiţii au folosit statul drept vacă de muls şi singură sursă de venituri exorbitante. Pe lângă toţi aceştia, s-au mai înfruptat din bugetul statului şi alţi „băieţi deştepţi”, care încă beneficiază de vechiul sistem P.C.R., adică Pile, Cunoştinţe, Relaţii, întemeiat din perioada societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Foarte puţini rămân cei care au reuşit să dezvolte afaceri înfloritoare fără a se baza pe banii statului. S-a accentuat  bipolaritatea nivelului de trai, în dauna unei clase de mijloc anemice.

Ei bine, au fost şi destui slujbaşi la stat, cât şi aşa numiţii norocoşi liberi întreprinzători, care au reuşit, pe căi numai de ei ştiute, să pună „sub saltea” sau - după posibilităţi - în bănci străine banii câştigaţi „la negru”. Bani, pe care i-au scos la iveală în noul regim şi i-au pus să lucreze din plin pentru ei. Se spunea pe timpul lui nea Nicu că un cioban din Mărginimea Sibiului solicitase aprobare ca să-şi cumpere un elicopter, pentru a-şi supraveghea din aer turmele de mioare. Desigur, că nu i s-a aprobat. Doar şeful statului avea pe atunci dreptul să zboare cu elicopterul. Şi a făcut-o până la sfarşit!

Număraţi pe degetele unei mâini, prea puţini au fost cetăţenii foarte bogaţi care au arătat vreo oarecare intenţie de a înapoia măcar o infimă parte din prea plinul lor celor rămaşi săraci şi aflaţi în dificultate, de a-şi manifesta minime intenţii caritabile sau de a ctitorii edificii în folosul societăţii. Culmea este, totuşi, că unul dintre aceşti oameni „putrezi de bogaţi”, din neam de oieri înstăriţi, care a plătit cu puşcărie şi în bani matrapazlâcurile pentru care a fost găsit vinovat, a făcut şi face o mulţime de donaţii în bani, alimente şi case celor nevoiaşi. Extrem de credincios - pe lângă cele deja enumerate -  ctitoreşte biserici, cu gând curat la propria-i mântuire. Fiind un om simplu şi deosebit de volubil, îl privim adesea, când este solicitat de televiziunile de ştiri, cu uşoare zâmbete neîncrezătoare. Oare, chiar aşa ar trebui să fie? 

(Publicat in EVZ.RO) 

Aripile speranţei umbrite de un colos

Alexandru Ghillis

Într-o perioadă în care românii erau aburiţi cu piticul sovietic, cel mai mare pitic din lume şi cu legendele marilor descoperiri tehnice ale omenirii, care se datorau, cică, ingeniozităţii savanţilor ruşi, ne-am pricopsit şi cu o copie aproximativă la scara 1/1 a Universităţii „Lomonosov” din Moscova. Ditamai hardughia, simbol al impunerii comunismului stalinist în România, cu „sprijinul” Armatei Roşii şi al servilismului comuniştilor autohtoni, în timp ce intelighenţia poporului român era decimată sistematic la Canal şi în alte stabilimente de exterminare din ţară. Măreaţa construcţie era un cadou otrăvit plasat, prin efortul miilor de muncitori români, în nordul Capitalei, din câte ştiu, pe locul fostului hipodrom al oraşului şi a primit numele „Casa Scânteii”, fiindcă aici urma să se tipărească oficiosul partidului muncitoresc român, „Scânteia”. Bomboana de pe colivă a fost postarea unei mari statui a lui Lenin pe gazonul din faţa edificiului.  

Revoluţia de la 1989, care a condus la schimbarea regimului naţional-comunist român, a avut imediat drept urmare şi doborârea lui Lenin, în urma acestuia rămânând doar un soclu gol, degradat, ce a dăinuit până acum câteva zile, singur şi trist in faţa „Casei Presei Libere”, după cum a fost botezată de atunci hardughia.

Ideea de a amplasa în locul soclului fostei statui a lui Lenin, în contrapunere cu simbolul uriaş al comunismului stalinist, un monument actual îndrăzneţ, ca simbol al aspiraţiilor de libertate ale poporului român, se dovedeşte, pentru destui cetăţeni avizaţi ai oraşului, a fi oarecum nefericită.

Care poate fi motivaţia? În principal, un asemenea monument era – în sfârşit – de dorit, dar locul lui este inadecvat. Fiindcă, în ciuda monumentalităţii sculpturii „Aripi”, creată de cunoscutul sculptor Mihai Buculei, aceasta este oricum dominată de imensa clădire şi de simbolistica acesteia, aflată la mică distanţă în spatele său. În plus, pare şi o impietate faţă de un alt monument de suflet al românilor, pe care îl intrece ca înălţime: Arcul de Triumf, aflat în proximitate. Părerea subsemnatului este că, de fapt, în locul blestemat s-ar potrivi un ansamblu statuar având o compoziţie dispusă pe orizontală şi care să exprime plastic ideea unei jumătăţi de secol de suferinţă a poporului român sub totalitarism. Compoziţia „Aripi”, realizată în metal, este o reprezentare abstractă a năzuinţei zborului spre înălţimi, spre libertate, fiind monumentală şi frumos echilibrată în spaţiu, astfel că ar fi trebuit ( e părerea multora) să fie amplasată singură în mijlocul unei largi pieţe centrale a oraşului (poate în Piaţa Victoriei?), unde aripile, strălucind în lumina soarelui, să se îndrepte svelte către cer.  

În concluzie, este de mult necesar un asemenea monument singular, precum „Aripi”, în centrul Bucureştiului şi care să nu fie dominat de simbolul negativ al altuia cu monumentalitate dominantă. Din păcate, acum s-a ratat această şansă!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)