Vine o vârstă când eşti împins spre făraş. Neoficial!

Alexandru Ghillis

Cu mai mult de un secol în urmă, după vârsta de 50 de ani, bătrânii eschimoşi (pe atunci, cam asta era speranţa lor de viaţă) se retrăgeau de bună voie pe gheaţa unei banchize îndepărtate, unde îşi aşteptau liniştiţi sfârşitul, lăsând generaţia tânără să-şi croiască drumul ei în viaţă. În condiţiile aspre de trai, asta era unica lor soluţie de supravieţuire ca popor.

În zilele noastre, actul eutanasierii asumate personal, echivalent sinuciderii şi liberalizat tacit în câteva ţări, este condamnat de dogmele religioase creştine, care lasă la voia Domnului sorocul părăsirii acestei vieţi, indiferent de chinurile pe care le îndură un om în fază înaintată de boală şi de eforturile suportate cu stoicism de către cei apropiaţi lui, care se sacrifică, îngrijindu-l după posibilităţi. Dar dacă nu au deloc aceste posibilităţi? În primul rând, cele de ordin material. Ca atare, statul român declară, supus legii, ocrotirea sănătăţii în condiţii decente, pentru tot restul vieţii, a persoanelor vârstnice asigurate medical. Dar realitatea contrazice aceste declaraţii frumos împachetate! Şi mă refer exclusiv la masa dominantă a vârstnicilor consideraţi – nedeclarat - inutili, cu pensii ale căror cuantumuri acoperă doar întreţinerea lunară a locuinţei şi o alimentaţie aşa şi aşa, însă nu mai permit şi accesul la investigaţii şi tratamente medicale mai importante, cele mai multe cu plată. Fiindcă se apropie, inevitabil, timpul decontului vieţii, pentru mulţi asemenea neajutoraţi - unii rămaşi singuri - azilele sordide reprezintă ultima haltă înainte de sfârşit.

Tinerii salariaţi contribuie şi ei lunar din salarii pentru asigurările medicale, deşi apelează relativ rar la ajutorul sistemului sanitar, în timp ce sistemul este solicitat din plin de majoritatea pensionarilor vârstnici. Sistem deficitar din cauza insuficienţei fondurilor alocate de la bugetul statului, ceea ce conduce la restricţionarea  accesului la o serie de servicii medicale, care erau oferite de CNAS în regim gratuit, precum şi la principalele medicamente de uz curent pentru bolile cronice şi care nu se mai găsesc acum pe piaţă nici măcar la liber. Angajaţii care lucrează în companii particulare cu greutate, au asigurată -  atât ei, cât şi rudele lor de gradul întâi - asistenţa medicală gratuită la anumite mari clinici private, la care sunt arondate firmele respective. Însă, din păcate, nu pot beneficia de gratuitate părinţii lor dacă sunt pensionari în vârstă, aceştia solicitând, de regulă, doar servicii medicale pentru boli cronice curente, costisitoare.

Atunci, poţi să te întrebi cu aparentă naivitate – pentru a nu ştiu câta oară: unde se direcţionează (sifonează?) o bună parte din banii opriţi regulat din salarii pentru sectorul sănătăţii, dacă până şi înzestrarea aşezămintelor medicale, chiar a celor mari, lasă de dorit în multe localităţi din ţară? Greu de dat un răspuns? Timpul se scurge nemilos, tic-tac... tic-tac...

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 

Striviţi de Sistem

Alexandru Ghillis

Se vorbea în ultima vreme de o masivă orientare populară antisistem şi care s-a accentuat teoretic - ca urmare a tragediei recente, petrecută la Clubul „Colectiv” din Bucureşti – rămânând deocamdată la stadiul de deziderat al generaţiei Facebook. Fără să fiu un analist politic, nu pot să trec cu vederea peste noul suflu de schimbare, ce vine dinspre tineretul României.

Multi dintre români percep Sistemul, respectiv puterea statului exercitată tot de către români, ca pe un apăsător univers kafkian, în umbra căruia zărim adesea numeroase persoane fizice şi/sau juridice strivite de acest mega-mecanism. Un super-mecanism bugetar ce se sufocă prin propria-i structură exagerată, care funcţionează şi în prezent tot după vechiul concept autohton p.c.r., adică pile, cunoştinţe, relaţii!  

Probabil că pentru Franz Kafka, dacă ar fi trăit astăzi, cele ce urmează ar fi un real subiect de roman: ghiontul primit de un cetăţean din partea unei autorităţi de stat, prin care i se aduce la cunoştinţă că are de plătit urgent o sumă de câteva sute de lei, pentru care omul nu ştie de ce. Aşa se face că, înghiontit şi de nevastă, se duce la acea autoritate pentru a fi lămurit de ce şi de unde a apărut acea obligaţie. Aici, ca în multe alte instituţii de stat pentru relaţii cu publicul, a primit numeroase ridicări din umeri şi trimis, cum se zice, „de la Ana la Caiafa”. Sătul să tot fie plimbat de la un birou la altul şi de la o autoritate la alta, omul nostru hotărăşte să se adreseze justiţiei, pentru a pune capăt tragicomediei. Demersul i-a luat ceva timp, fără să-l obosească prea tare, el fiind pensionar, însă l-a atins bine la buzunar, deoarece a apelat la serviciile unui avocat bun. În final, s-a dat prin sentinţă judecătorească o hotărâre definitivă, care îl absolvă pe nefericitul petent de achitarea acelei sume de bani şi obligă autoritatea de stat la plata cheltuielilor de judecată. Aparent, cazul părea închis pentru cetăţeanul reclamant. Hai să admitem, prin absurd, că poate omul era cu adevărat dator statului cu bani şi el, din necunoaştere, nu a avut habar de datorie! Asta nu-i treaba noastră. Dar cum se explică ceea ce a urmat?

Puternica autoritate a statului, perdantă în justiţie, nu numai că nu i-a achitat deloc reclamantului cheltuielile de judecată, contrar hotărârii judecătoreşti definitive, dar i-a şi trimis recomandat o nouă somaţie de plată urgentă a câtorva mii de lei! Cetăţeanul nostru este acum complet debusolat, apelează iar la justiţie, deşi e copleşit de pesimism, simţindu-se prea mic şi neajutorat în faţa unui golem de neoprit, pe cale să-l strivească.

Se vehiculează în mass-media şi online nevoia unei „noi clase politice”. Este numai o alegaţie necesară pentru a mobiliza ieşirea Sistemului din anchilozare şi a provoca schimbarea. Generaţia veche de politicieni ar trebui să facă pasul înapoi, lăsând locul la cârma ţării unei generaţii proaspete, de politicieni tineri! Oare, o să scăpăm şi de p.c.r.?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Secvenţe… secvenţe... din cotidian

Alexandru Ghillis

1. „Întăriţi-vă statul!”, a sugerat rânjind plin de sine un cunoscut mafiot dâmboviţean, după ce a fost dovedit cu ceva ani în urmă de către procurorii anticorupţie şi condamnat. Dar prejudiciul creat de el s-a recuperat? De la alţii, de aceeaşi teapă, ce s-a recuperat? Mai nimic. Păi, este şi greu, mai ales că impresia populaţiei este că legile sunt şi ele gândite cu oarecare schepsis, în aşa fel încât să poată rămâne mici portiţe salvatoare pentru avocaţii abili, care-i consiliază în afaceri pe „băieţii deştepţi”. Chiar totul să fie pierdut?...

2. Chichiţe criptate în legi au facilitat şi celebrilor „scriitori-savanţi” din puşcării posibilitatea de-a o zbughi mai repede la lumină, drept pentru care unii încă se luptă şi acum cu justiţia. Bun. Dacă sunt atât de creativi şi nu ştiau nici măcar ei asta până n-au dat de „mititica”, poate că eliberarea anticipată ar trebui condiţionată ferm de continuitatea elaborării şi în libertate a unui număr egal de cărţi, fix în acelaşi interval de timp. Inclusiv, desigur, recuperarea integrală a prejudiciilor aduse statului. Nu ar fi corect?...

3. Mari păcate – probabil – au românii pe suflete şi azi, în secolul XXI, continuând să investească cu dărnicie în ridicarea unui număr mult mai mare de case ale Domnului, decât de şcoli, de instituţii de cultură şi de cele de sănătate! Exemplul destul de recent l-au oferit decidenţii de la Putere, acordând sume imense de la buget pentru ambiţiile megalomanice ale Bisericii de a rivaliza cu Ceauşescu în construcţia edificiilor faraonice, în pofida bugetelor modeste acordate dezvoltării socio-economice şi culturale a ţării. Nu fără oripilare, îmi amintesc cum o înaltă faţă bisericească se consulta mai demult cu un subaltern, dacă era cazul să se investească în restaurarea unui superb iconostas brâncovenesc de secolul al XVIII-lea sau era mai ieftină realizarea unuia nou! Credeţi că acum s-au schimbat multe în modul de apreciere a vechilor valori artistice româneşti?...  

4. Destui pacienţi, aflaţi de nevoie într-unul din spitalele de stat ale Capitalei, n-au obişnuinţă sau au numai silă de a apăsa - după folosire - clapeta rezervorului de apă de la una din toaletele instituţiei de sănătate, care toaletă, culmea, este comună ambelor sexe suferinde. Astfel că, mai spre sfârşitul zilei, cei nevoiţi a o utiliza au mari surprize neplăcute în intenţiile lor, aceasta devenind inutilizabilă. Surprize care sfidează de-a dreptul conceptul de igienă specific unui aşezământ de sănătate. Scuzele anemice prezentate acuză lipsa banilor şi, ca urmare, cea de personal de întreţinere. Dar de lipsa de management profesional ce să zicem?...

5. BREAKING NEWS: socotim că în România ar trăi în jur de un milion de posibili viitori cetăţeni indieni (!!!). India a anunţat că va acorda cetăţenia indiană tuturor ţiganilor din lume. Asta da, ştire! To be continued?...

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)