Travaliu de groază cu happy end
Alexandru
Ghillis
Dimineaţa, devreme, tânăra soţie a simţit că i se
apropie „durerile facerii” şi, în grabă, au plecat amândoi spre maternitatea aflată nu
departe de casă. Aici a fost preluată de
personalul din tură, de la care au aflat cu surprindere
că lipsea
tocmai medicul cu care „stabiliseră” anterior asistenţa naşterii.
Nu ştia nimeni precis, pe atunci, cine
urma să vadă lumina zilei: un băiat
sau o fată? Şi
nici cât de sănătos
putea fi viitorul nou-născut! Singurul aparat ecograf din
spital zăcea nefolosit în
cabinetul profesorului. Aşa
erau vremurile. Incredibile!
Au dus-o într-un salon şi au uitat-o acolo ore bune într-un pat. Fătul începuse să se agite şi ea să sângereze mai tare, în timp ce tensiunea puternică îi spărgea tâmplele. Cu voce slabă, a
strigat după ajutor. Au venit două moaşe dolofane. „Ce strigi, vaco? Screme-te, ca să naşti normal! Vreţi toate cezariană, ai?...
Naşte normal, că de f....
ţi-a plăcut!”.
Una dintre femei i s-a urcat călare pe burtă. „Screme-te,
fă!”.
Hemoragia se înteţise. Atunci a intrat în salon o doctoriţă. „Staţi asa! Ce-i faceţi?”. S-a aplecat asupra suferindei, i-a palpat
usor abdomenul şi, după un
timp, a decretat scurt, ca pentru ea, „E placenta previa. Trebuie mutată urgent
de aici” şi a plecat
repede. Au mutat-o într-un alt
salon mai luminos. Copilul se zbătea în zadar să iasă şi nu se putea, ea simţea că se sfârşeşte, hemoragia pulsa abundentă.
Aici a venit un doctor, care i-a spus discret să nu
le mai lase „pe căţelele alea” să se
apropie de ea. „Astea vor să te facă să naşti natural. Aşa au sarcină! Nu le lua în seamă!”. „Domnu’ doctor, eu simt că o sa
mor”. „Nu. Ai rabdare. Se rezolvă!”. A examinat-o atent, a realizat ce
se întampla şi a iesit val-vârtej din salon.
După câtva timp, a fost transportată în sala de naşteri. Lumina puternică şi durerea din abdomen nu o lăsau să-şi mai ţină
ochii deschişi. Auzea ca
prin vis toate discuţiile dintre
doctori şi asistente. Nici
nu ştie dacă a
fost anesteziată ori nu. De altfel, asta nici nu mai avea atunci importanţă
pentru ea. Principalul era că a auzit, fericită, scâncetele copilului. Nu ştie nici cât
timp a trecut până când a auzit urări şi zgomote de pahare ciocnite. „Paşte fericit!”. Era noaptea Învierii.
În sală a dat buzna şi bătrânul profesor, strigând tare „Vreau s-o văd şi eu pe femeia aia, pentru care am aprobat telefonic
cezariana!... Altfel, mureai. Să ştii că ai avut placenta previa!”. Ceva mai
târziu, a trezit-o din uşoara somnolenţă mirosul
plăcut
de mâncare al unei
bucătărese,
care i-a strigat la ureche „Ai un băiat mare şi sănătos.
Să-ţi trăiască!
Domnu’ doctor P. te-a salvat”.
Era ora 5 dimineaţa. Răsăritul
primei zi de Paşte, când a sunat fixul şi o voce feminină, bine
dispusă, i-a spus scurt soţului:
”Felicitări! Aveţi un
băiat
de patru kile şi...”.
Victorieee!... Apoi, anii au trecut ca vântul,
cu bune şi cu rele.
O dimineaţă însorită de aprilie 2016. 28 de ani. La mulţi ani, băiatule drag!
(Publicat in EVZ / EVZ.RO)