miercuri, 27 aprilie 2016

Travaliu de groază cu happy end

Alexandru Ghillis


Dimineaţa, devreme, tânăra soţie a simţit că i se apropie „durerile facerii” şi, în grabă, au plecat amândoi spre maternitatea aflată nu departe de casă. Aici a fost preluată de personalul din tură, de la care au aflat cu surprindere că lipsea tocmai medicul cu care „stabiliseră” anterior asistenţa naşterii. Nu ştia nimeni precis, pe atunci, cine urma să vadă lumina zilei: un băiat sau o fată? Şi nici cât de sănătos putea fi viitorul nou-născut! Singurul aparat ecograf din spital zăcea nefolosit în cabinetul profesorului. Aşa erau vremurile. Incredibile!

Au dus-o într-un salon şi au uitat-o acolo ore bune într-un pat. Fătul începuse să se agite şi ea să sângereze mai tare, în timp ce tensiunea puternică îi spărgea tâmplele. Cu voce slabă, a strigat după ajutor. Au venit două moaşe dolofane. „Ce strigi, vaco? Screme-te, ca să naşti normal! Vreţi toate cezariană, ai?... Naşte normal, că de f.... ţi-a plăcut!”. Una dintre femei i s-a urcat călare pe burtă. „Screme-te, fă!”. Hemoragia se înteţise. Atunci a intrat în salon o doctoriţă. „Staţi asa! Ce-i faceţi?”. S-a aplecat asupra suferindei, i-a palpat usor abdomenul şi, după un timp, a decretat scurt, ca pentru ea, „E placenta previa. Trebuie mutată urgent de aici” şi a plecat repede. Au mutat-o într-un alt salon mai luminos. Copilul se zbătea în zadar să iasă şi nu se putea, ea simţea că se sfârşeşte, hemoragia pulsa abundentă. Aici a venit un doctor, care i-a spus discret să nu le mai lase „pe căţelele alea” să se apropie de ea. „Astea vor să te facă să naşti natural. Aşa au sarcină! Nu le lua în seamă!”. „Domnu’ doctor, eu simt că o sa mor”. „Nu. Ai rabdare. Se rezolvă!”. A examinat-o atent, a realizat ce se întampla şi a iesit val-vârtej din salon.  

După câtva timp, a fost transportată în sala de naşteri. Lumina puternică şi durerea din abdomen nu o lăsau să-şi mai ţină ochii deschişi. Auzea ca prin vis toate discuţiile dintre doctori şi asistente. Nici nu ştie dacă a fost anesteziată ori nu. De altfel, asta nici nu mai avea atunci importanţă pentru ea. Principalul era că a auzit, fericită, scâncetele copilului. Nu ştie nici cât timp a trecut până când a auzit urări şi zgomote de pahare ciocnite. „Paşte fericit!”. Era noaptea Învierii. În sală a dat buzna şi bătrânul profesor, strigând tare „Vreau s-o văd şi eu pe femeia aia, pentru care am aprobat telefonic cezariana!... Altfel, mureai. Să ştii că ai avut placenta previa!”. Ceva mai târziu, a trezit-o din uşoara somnolenţă mirosul plăcut de mâncare al unei bucătărese, care i-a strigat la ureche „Ai un băiat mare şi sănătos. Să-ţi trăiască! Domnu’ doctor P. te-a salvat”.

Era ora 5 dimineaţa. Răsăritul primei zi de Paşte, când a sunat fixul şi o voce feminină, bine dispusă, i-a spus scurt soţului: ”Felicitări! Aveţi un băiat de patru kile şi...”. Victorieee!... Apoi, anii au trecut ca vântul, cu bune şi cu rele.


O dimineaţă însorită de aprilie 2016.  28 de ani. La mulţi ani, băiatule drag!


(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

marți, 19 aprilie 2016

Drogul cel mai ieftin îl găseşti la liber. Peste tot!

Alexandru Ghillis


ATENŢIE! Cititul acestui articol vă poate afecta iremediabil somnul raţiunii!!! S-ar putea ca titlul de mai sus să atragă repede atenţia unor persoane  interesate de chilipir! E problema lor.

Străvechii locuitori ai tărâmului american, amerindienii, pe lângă cultivarea porumbului, atunci când făceau pace între două triburi rivale, o pecetluiau fumând aşa-numita „pipă a păcii”. Fiindcă, pentru prima oară în lume, tot ei cultivau şi tutunul. După descoperirea şi începutul colonizării Americilor, obiceiul fumatului a prins imediat la invadatorii albi, care l-au adus curând în Europa, unde a transformat repede în dependenţi captivi o mulţime de oameni din toate straturile sociale, de la regi la cerşetori. De aici, în scurtă vreme, inhalarea fumului de tutun s-a răspândit treptat şi în restul lumii. Pe meleagurile României de azi, fumatul are o istorie de circa patru sute de ani.

Dacă la începuturi se pufăia peste tot doar din pipe şi din narghilele, mai târziu au început să fie confecţionate şi ţigări, adică trabucuri – produse scumpe - iar mult mai târziu, spre sfârşitul secolului XIX şi până în prezent, s-a dezvoltat o extrem de profitabilă industrie a tutunului. Care pune la dispoziţia consumatorilor o gamă foarte variată de ţigarete. Până în prima jumătate a secolului XX, s-au remarcat prea puţin şi nu erau luate în consideraţie la modul serios efectele nocive ale acestui viciu pentru organismul uman, care nu a fost programat genetic să inhaleze fum. În anii ce au urmat, medicina modernă a demonstrat ştiinţific urmările catastrofale ale fumatului asupra sănătăţii oamenilor, intens popularizate prin toate canalele de mass-media şi alte mijloace de comunicare.  

Faptul că obiceiul de a fuma pleacă de la una sau mai multe ţigări, ajungând repede la dependenţă şi la creşterea nevoii numărului de ţigări fumate zilnic, ducând garantat la degradarea gravă a sănătăţii şi adesea la deces, face ca tutunul destinat consumului să fie considerat – şi este, neoficial, considerat – unul dintre cele mai periculoase droguri, fiind ieftin şi accesibil oricui şi la orice vârstă. Din păcate, nu se poate lua nicio măsură în vederea interzicerii lui, fiindcă numărul fumătorilor în lume este uriaş, iar profitabilitatea industriei producătoare de tutun este imensă.

În joacă, pufăiam - de copil - în podul casei, ţigări din frunze uscate, răsucite în hârtie de ziar, ca mai apoi, în wc-ul de la liceu să trec la ţigarete adevărate. După douăzeci de ani de fumat, m-am lăsat definitiv de el. Fără etape. Brusc. Altfel nu există nicio şansă să te poti elibera din atracţia perfidă a acestei plăceri letale. Începutul e greu. Restul, depinde de ambiţie: care pe care!


Dragi fumători învederaţi, staţi calmi şi savuraţi-vă dozele de tutun! Autorităţile române nu vor mişca niciodată absolut niciun deget pentru a lua decizii radicale, fiindcă şi în sânul lor colcăie o mulţime de dependenţi ai acestui drog.


(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

vineri, 8 aprilie 2016

Vrem, nu vrem, vine un timp al amintirilor

Alexandru Ghillis


„Aaaah!... Bestieeee!...”, ţipete venite de la parter. „Stai liniştit! Acu’ se … şi peste vreo oră o să-i vezi plecând la plimbare zâmbitori, ţinându-se de braţ”, îmi spuse licenţios bunul meu amic despre unchiul şi mătuşa lui, doi intelectuali fini, cunoscuţi. Şi chiar aşa se şi întâmpla: în mai puţin de un ceas, ieşeau fericiţi la braţ din curte. Scenele astea – devenite hilare, fiindcă s-au mai repetat în prezenţa mea - nu le pot uita.  

Aşa cum nu pot uita cum ne cheltuiam ore bune din timpul liber şi puţinii bani pe care-i aveam, aproape seară de seară, la o cunoscută cârciumă cu ştaif din centru, unde, de regulă, se aduna o bună parte din boema literar - artistică a Capitalei.  Era spre sfârşitul anilor ’60, când lucram până seara în atelierul de la facultate, pentru definitivarea lucrărilor practice de diplomă. Câţiva colegi, fiecare în faţa şevaletului său, fum de ţigară „să-l tai cu cuţitul” (ţigări Carpaţi cu filtru, opt bucăţi la un leu, înfăşurate în hârtie, ori Mărăşeşti la bucată, în funcţie de bugetul fiecăruia) şi ceva sticle golite, înşirate sub ferestre, de-a-lungul peretelui. Ce viaţă era! Câteodată, dimineaţa, dădeam mahmuri o raită scurtă pentru o cafea la Nestor, pe Calea Victoriei, acolo unde două colege se mai întâlneau şi cu italienii lor. Mişunau italienii în Bucureşti, veniţi gălăgioşi la agăţat, câte cel puţin patru într-o roabă Fiat 500.  Seara ne găsea, de multe ori, la sesiunile de crochiuri, la care mai chemam tacit şi câte un prieten din afara facultăţii - ca să vadă femei nude - sau ne întâlneam cu gaşca la cârciuma care azi nu mai există, la o cafea şi un pahar de sifon (cam atât ne permitea punga). Unde venea şi celebrul Ahoe, ca şi alţi cunoscuţi creatori de frumos ai vremii, pe care era un spectacol să-i priveşti şi să-i asculţi, chiar şi în ipostazele lor bahice! Erau scânteietori! Plecam târziu, zgomotoşi, spre case sau căminele studenţeşti. Ne durea în cot de viaţa ternă din jurul nostru şi nu ne imaginam coşmarul prin care urma să trecem în următoarele două decenii. Noi mimam atunci, mai mult ca sigur şi din frondă, perioada flower power şi încă ascultam fermecaţi The Beatles!


După ’90, o dată cu avalanşa tentaţiilor de tot felul, a computerelor personale şi a răspândirii internetului, mass-mediei tabloide, FB-ului, a început să se manifeste treptat şi o fractură între generaţii. Nu se mai aud din apartamente vechile magnetofoane date la maxim, nu mai au loc cunoscutele ceaiuri zgomotoase. Toate evenimentele fericite sunt acum sărbătorite în mulţimea de cluburi din oraş, boema artistică e dispersată şi peste tot şi toate domină o luptă dură pentru bani şi putere într-un mediu cvasi-mafiot, poleit cu democraţie. Astăzi, fi-miu, tânăr IT-ist cu viitor, a plecat  cu maşina lui la un salon de fiţe ca să se tundă şi, din uşă, m-a întrebat: „Nu te mai tunzi şi tu, tati?”. Aşa că, mă duc şi eu să mă tund la vechea frizerie de la colţul străzii!


(Publicat in EVZ / EVZ.RO

duminică, 3 aprilie 2016

Cuminţenia Pământului între ignoranţă şi cultură

Alexandru Ghillis


În degringolada frenetică a anilor ’90, când destui „băieţi deştepţi” s-au îmbogăţit rapid, dând uriaşe „tunuri” în paguba statului român prin sistemul p.c.r. (adică pile, cunoştinţe, relaţii), alte persoane influente la vârf, printre care şi oameni de afaceri străini, au cumpărat şi  „exportat” peste hotare, folosindu-se de acelaşi sistem p.c.r., numeroase opere de artă cu valori de patrimoniu naţional, care, conform legislaţiei în vigoare, nu puteau părăsi definitiv teritoriul ţării. În principal, era vorba despre vechi lucrări de artă religioasă ortodoxă, achiziţionate de la persoane particulare sau chiar de la hoţi, care le sustrăgeau din diferite lăcaşuri de cult din ţară. De atunci şi până acum, s-a făcut prea puţin tam-tam pentru un aşa mare prejudiciu adus patrimoniului cultural al României!

Ignoranţa autorităţilor comuniste aservite Moscovei, a făcut ca în 1957 să se decreteze că renumitele opere ale lui Constantin Brâncuşi, artist de talie mondială, reprezintă „arta decadentă a capitalismului aflat în putrefacţie”(!!!), artistul fiind oficial interzis. Pe la mijlocul anilor ’60, Brâncuşi a fost reconsiderat, cu regrete tardive, iar o infimă parte din sculptura mică rămasă ascunsă în depozite, a fost expusă în muzeele de artă de aici. Câţiva ani mai târziu, prevalându-se de forţa noii legislaţii privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional, autorităţile au înregistrat opere de artă şi de cultură valoroase, aflate în proprietate particulară, unele fiind încadrate în categoria Tezaur , care are un regim special strict.


Astfel, în aceeaşi categorie a fost încadrată şi sculptura Cuminţenia Pământului, confiscată proprietarului ei de drept, până la schimbarea la faţă din 1990, opera brâncuşiană rămânând totuşi sub acelaşi regim legislativ, care interzice înstrăinarea sa definitivă şi impune măsuri de protecţie speciale, ce nu pot fi asigurate integral de către persoane fizice, ci numai în cadrul unor unităţi expoziţionale profesioniste.  Cum statul român are drept de preemţiune în a achiziţiona de la urmaşii proprietarului această statuie, opţiunea actualului ministru de resort de a apela la o colectă publică, nu are echivalenţe cu mobilul vechii colecte publice din sec. XIX pentru construirea Ateneului Român, un edificiu de cultură ridicat de stat şi aparţinând statului. Dar, prin noua colectă preconizată, s-ar putea strânge o sumă incontrolabilă de către opinia publică, cu mult peste milioanele de euro necesare. De aceea, mulţi cetăţeni se întreabă de ce nu se alocă această sumă de bani din marile prejudicii băneşti datorate statului de către infractorii dovediţi şi condamnaţi. Oare, de ce se comentează, în necunoştinţă, că s-a acceptat un preţ mult prea mare pentru lucrarea lui Brâncuşi – unora un artist de neînţeles - când, iată, ne mândrim că unui tânăr şi talentat pictor român i s-a cumpărat recent un tablou cu 4.000.000 de euro? În străinătate, e adevărat!  


(Publicat in EVZ / EVZ.RO)