duminică, 26 iunie 2016

Peşcheşul – un nărav al locului

Alexandru Ghillis


Ca să fie clar, nu am pretenţia unei analize efectuate de un expert, ci aştern pe scurt câteva constatări însumate şi asumate la rândul meu, ca umil trăitor hărăzit de Dumnezeu pe aceste meleaguri.

Pot spune că năravul locului, peşcheşul, ca - de altfel - a întregului spaţiu sud-estic european, supus în istoria sa puterii dominatoare a Înaltei Porţi Otomane, aproape că s-a imprimat, cu timpul, în gena multora dintre locuitori, devenind obicei. Pe plaiurile străbune, ca peste tot în zona balcanică, peşcheşul ori haraciul – care presupuneau valori considerabile în bani sau bunuri - au evoluat în zilele noastre la mită sau, popular, la şpagă acordată unor persoane sus-puse în funcţii decizionale sau unor funcţionari publici de care depinde direct rezolvarea dorinţelor solicitanţilor dispuşi să le cumpere favorurile. Astăzi, valoarea şpăgilor depinde, descendent, atât de importanţa solicitării, cât şi de aceea a factorului decizional sau executiv şi poate ajunge, tot mai jos, până la clasicul bacşiş/ciubuc. Acum, nici nu poate fi prea mult incriminat ciubucul, fiind larg răspândit şi acceptat ca recompensă, aproape peste tot în lume, de către chelneri, frizeri, bagajişti din hoteluri, şoferi de taxi şi alţi simpli lucrători din serviciul public. Oricum, indiferent de denumiri şi de valorile tranzacţionate, în definitiv este vorba de corupţie şi, după cum am văzut recent şi în România, corupţia poate ucide! Însă, după părerea multora, corupţia, încurajată de entităţi ale unor reţele oculte, va fi greu de eradicat fără un sistem coercitiv adecvat,  adaptat corect situaţiei.   


Dacă bacşişul s-a menţinut de-a-lungul vremii, în general,  sub forma unor modeste sume de bani în palierul socio-economic inferior, şpăgile au crescut în timp. Nu se poate uita perioada de tristă amintire a Epocii de Aur, când la mare preţ erau celebrele „ţigări medicinale” (şi abundau vorbe de duh  ca, de exemplu, „kent mai veniţi pe la noi?” sau „peşte cât timp?...”) ori plasarea coniacului cubanez, a cărnii la pachet şi a altor bunuri, rare la acea vreme pentru românii de rând, transferate repede - la mica înţelegere - în parcaje, direct în portbagajele şpăgarilor. Aşa am întâlnit odată, în acele timpuri, un cadru de specialitate cunoscut, care deţinea acasă o ladă frigorifică plină cu pachete de carne şi se „plângea”, spre hazul celorlalţi, că nu reuşea niciodată să ajungă la fundul lăzii! Dar alea-s timpuri de peste un sfert de secol în urmă şi par chiar ridicole! Acum se pretind şi se oferă şpăgi de mii, zeci şi sute de mii, de milioane de euro. Pentru asemenea sume mari se lasă câteodată şi cu crime. În afară de oameni de afaceri care s-au chinuit să-şi clădească cinstit propriile firme de succes, infimi ca număr, au luat naştere adevărate reţele mafiote care, sprijinite de unele personaje politice şi administrative corupte, au reuşit să-şi pună amprenta lor toxică peste ţară, spre disperarea celor mulţi. Până când?


(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

duminică, 19 iunie 2016

Recurs la memorie pentru amnezici nostalgici

Alexandru Ghillis

Contrariat de unele comentarii perverse ale unor nostalgici acoperiţi (de oprobriu?) ai naţional-comunismului din România - semnate doar cu porecle – postate, în special, pe unele forumuri, site-uri ori pe Facebook, mă văd nevoit să descriu doar încă o frântură din tenebrele acelui timp regretat doar de acele persoane care, probabil, au fost într-o oarecare măsură beneficiare ale sistemului totalitar.

Pe la mijlocul anilor ’80, la Muzeul Satului din Bucureşti (ca de altfel la toate instituţiile de cultură din ţară) a venit o circulară din partea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care s-a hotărât ca, în fiecare instituţie din subordine, să existe o permanenţă asigurată de un ofiţer de serviciu. Astfel că şi la muzeul nostru s-a stabilit ca până la orele 22 să facă de serviciu femeile, iar de la 22 la 6 dimineaţa bărbaţii. Cum în muzeul nostru, ca şi în alte muzee, bărbaţii erau în minoritate, îmi venea aproape săptămânal rândul la serviciul de noapte.    

Orbecăiam parcurgând pe jos lungul bulevard Kiseleff spre muzeu,  fiindcă după ce treceai de un felinar abia luminat, următorul era la mai bine de o sută de metri. Se puteau desluşi doar vag siluetele persoanelor care veneau din faţă şi niciodată nu puteai fi sigur dacă te aflai în siguranţă. Clădirea Muzeului Satului era cufundată în întunericul “reglementar”, doar geamul de la încăperea secretariatului fiind luminat palid-albăstrui. În muzeu, la intrare, ardea un singur felinar chior. În rest, beznă completă. O schimbam pe colega, care pleca spre casă, Dumnezeu ştie cum şi mergeam prin întuneric pe drumul bine ştiut spre căsuţa serviciului de pază, pentru verificare. Erau trei sau patru paznici, oameni în vârstă de la ţară, navetişti, care lucrau în ture 12 cu 24. Unica lor dotare profesională era câte o bâtă noduroasă şi un fluier. Nu ştiu nici acum, dacă bătrânii paznici aveau curajul să facă cu adevărat ture de pază prin bezna care înghiţea suprafaţa mare a muzeului. Ca ofiţer de serviciu, mă încuiam în clădire şi stăteam în secretariat. Doar aici era funcţional un singur tub fluorescent, care bâzâia şi pâlpâia toată noaptea. Televizor după ora 22 nu era. Aşa că mai citeam câte ceva, apoi mă culcam pe biroul secretarei, să încerc cât de cât să dorm. Dimineaţa devreme, pe la şase, auzeam vocile paznicilor care schimbau tura. Îi întrebam de la geamul secretariatului dacă totu-i în ordine şi întotdeauna răspunsul aşteptat era afirmativ. Nu-mi rămânea decât să scriu în catastif că “...în timpul serviciului meu de gardă nu s-a întâmplat nimic deosebit …”.  În ziua aceea eram liber.


Într-o bună dimineaţă, abia ajuns la muzeu, aflu de la colegi - nu fără o satisfacţie disimulată - că imensul arc de triumf, ridicat din lemn, ce preamărea Epoca de Aur în faţa intrării spre Pavilionul Realizărilor Economiei Naţionale, a ars în totalitate peste noapte, deşi era păzit non-stop de miliţieni. Să fi fost un semn premonitoriu?


(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

duminică, 12 iunie 2016

Ce vedem noi azi? Destine legate de vechi blocuri comuniste

Alexandru Ghillis



Odată cu zorii industrializării accelerate a României şi ca urmare a creşterii progresive a populaţiei urbane, prin venirea noilor forţe de muncă de la sat la oraş, a devenit imperios necesară construirea unor cartiere de blocuri de locuinţe pentru acestea şi familiile lor. La ora actuală, nu există comună mare şi, mai ales, oraş în România, în care să nu vedem numeroase asemenea blocuri, destul de asemănătoare între ele. Cu timpul, până la sfârşitul anilor ’80, aspectul lor estetic - din punct de vedere arhitectural - s-a îmbunătăţit. Pe lângă mulţimea de oameni tineri sosiţi atunci din mediul rural, pentru a se califica în producţie şi care au primit locuinţe în noile blocuri, şi-au găsit locul şi numerosi orăşeni neaoşi.

Adunând un număr mare de locuitori ai oraşelor în adevărate conglomerate de faguri, pentru organele comuniste de supraveghere politică era mult mai uşoară munca, încurajând – acolo unde se preta – chiar supravegherea între locatari. Spre sfârşitul anilor ’60, statul a inceput o campanie susţinută, prin care a încurajat numeroşii „oameni ai muncii” din întreprinderi să dobândească credite de la CEC, în vederea achiziţionării în proprietate a unor apartamente în blocuri din noile cartiere. Ieşiţi din coşmarul Epocii de Aur, după 1990, aproape toţi cei ce mai ocupau locuinţe din proprietatea statului, au putut să şi-le cumpere la preţuri derizorii. Aşa se face că, în zilele noastre, avem un număr imens de proprietari de locuinţe, cu mult peste cei din ţările europene superdezvoltate.


Astăzi observăm, cu oarecare nostalgie a amintirilor, oameni care în urmă cu 35 – 40 de ani se mutau, alături de noi, în noile lor cuiburi, mai tineri ori mai maturi, veseli, plini de energie debordantă şi optimism, trăindu-şi acum vârsta pensiei şi a părului alb. Mulţi afectaţi de diferite probleme de sănătate, accentuate, poate – în destule cazuri – de imposibilitatea materială de a le mai trata. Îşi târăsc deja obosiţi paşii la cumpărături, unii trăgând după ei câte un cărucior de piaţă, îşi curăţă maşinile parcate lângă bloc ori îşi plimbă nepoţii, alţii se lasă conduşi de câinele de companie, se întâlnesc întâmplător şi îşi dau bineţe, se întreabă de sănătate şi-şi recomandă diferite tratamente verificate, chipurile, personal, etc. De multe ori, în faţa câte unui bloc staţionează o maşină a salvării sau una de la pompe funebre. O parte dintre bătrâni a început să dispară încet- încet, pe rând, alţii s-au mutat înapoi la ţară, săi consume acolo zilele rămase, lăsându-le copiilor şi familiilor acestora apartamentele, deşi mulţi dintre copii şi-au luat zborul şi şi-au încropit propriile cămine în alte părţi. Aşa au apărut figuri noi în blocuri, chiriaşi pasageri sau fericiţi noi proprietari, care îşi încep, la rându-le, ciclul traiului la bloc. Şi-ar imagina azi, vreunul dintre ei, că acesta ar putea fi – oricând – chiar ultima parte din programul vieţii sale?


(Publicat in EVZ / EVZ.RO

duminică, 5 iunie 2016

Atunci când ajungi să te crezi prost

Alexandru Ghillis


Ca simplu cetăţean, ajungi să te crezi prost atunci când statul te vrea aşa. De multe ori, chiar e bine să mai şi faci pe prostul, după vechiul principiu mioritic „capul plecat, paloşul nu-l taie”, ce pare-se că ne-a conservat vieţile pe aceste meleaguri. Astăzi, trăim sub impresia existenţei unor puternice şi oculte forţe transnaţionale transpartinice de veche esenţă securistă, ce şi-au dat mâna pentru a ne domina, cu putere de viaţă şi de moarte asupră-ne, acestea bazându-se pe legea mafiotă „unul pentru toţi şi toţi pentru unul”. Dacă unul este pe cale să cadă, survine reducerea lui la tăcere eternă, pentru a-i salva pe toţi. Asta percep eu, ca prostul, că s-a întâmplat la noi cu puţin timp în urmă. Apoi, în pofida tam-tamului uriaş iscat de investigaţiile jurnalistice curajoase ale unei gazete de sport, subiectul acestui palpitant  reality-show poliţist se va pierde lent în ceaţă, picând în desuetudine controlată, prin alimentarea voită – cu ajutorul mass-mediei co-interesate - a apetenţei românilor pentru teoria conspiraţiei şi scenarită, până la plictisul general. După metoda verificată a „punerii batistei pe ţambal”, când toţi răsuflă uşuraţi că „mortul e de vinăşi Dumnezeu să-l odihnească! Mi-ar plăcea să mă fi înşelat în prostia mea! Dar nici nu se poate uita că am mai trecut noi prin câteva experienţe similare, rămase nedesluşite pentru publicul larg şi trecute în uitare. Mulţi români au ajuns să se simtă în nesiguranţă, acuzând existenţa unui stat mafiot şi chiar încep să aibă reticenţe fată de partide. Dar nici fără ele nu se poate! Orice stat este coordonat de politica exercitată de puterea momentului.

De obicei, atenţia este abătută prin conceperea unui alt reality-show la fel sau şi mai captivant. De altfel, observ - fără nicio mirare - că o anumită parte dintre telespectatori pare a fi mai interesată astăzi, de exemplu, să afle dacă una dintre vedetele noastre de doi lei a rămas sau nu însărcinată la întoarcerea din vacanţa pe tărâmuri exotice. Aşa se declanşează mecanismul de inducere a uitării! Spălarea temeinică a memoriei începe întotdeauna cu bagatele! De regulă, tocmai bagatelele astea, toate formând Sistemul, ajung în timp să te facă k.o.! Atunci, chiar rămâi prostit de-a binelea, ca un naiv ce eşti, nici descoperit, dar nici acoperit.


Ca atare, coborând noi abrupt în derizoriul conţinutului unui tabel cu întreţinerea unei scări de bloc, suntem - de nenumărate ori - atât de fraieri, că nu ne vine să credem prin ce magie poate locui zi de zi  o familie într-un apartament de pe aceeaşi scară, având, totuşi, lunar, consum zero la utilităţi. Sau cum foloseşte din plin curentul electric, fără să aibă contract cu vreun furnizor. Magia lor chiar funcţionează! Însă, majoritatea celorlalţi locatari nici nu realizează că sunt prostiţi pe nevăzute la plata întreţinerii. Este încă una dintre bagatelele prin care probăm cum „peştele de la cap se împute până la vârful cozii”.


(Postat pe EVZ.RO)