„Femeia, eterna poveste…”, la zi

Alexandru Ghillis

Legenda biblică, interpretată de un om cu har, spune că, în cea de-a şasea Sa zi de muncă, Dumnezeu – lucrând concentrat la crearea femeii – îl lămurea, între timp, pe un înger curios:

 „[...Ai văzut lista specială pe care am făcut-o pentru ea? Trebuie să fie firavă, dar nu neputincioasă, să poată ţine patru copii în poală în acelaşi timp, să aibă un sărut care poate vindeca orice durere, de la un genunchi zgâriat la o inimă frântă şi va face toate acestea, cu doar două mâini] [...Deja se poate vindeca singură când este bolnavă şi, pe deasupra, poate munci 18 ore pe zi] [...Da, este moale, a încuviinţat Dumnezeu, dar am făcut-o şi puternică. Nici n-ai idee câte poate suporta sau îndeplini] [...Nu numai că va putea gândi, ci chiar să găsească soluţii şi să negocieze] [...Lacrima este modul ei de a-şi exprima bucuria, tristeţea, durerea, dezamăgirea, iubirea, singurătatea, deznădejdea şi mândria. Îngerul a rămas impresionat.

– Doamne, eşti un geniu, te-ai gândit la toate! Femeia este cu adevărat uimitoare!]” (Răzvan Şerbu, File de lumină „Şi Dumnezeu a creat femeia”).

Cu toate acestea, de-a-lungul vremurilor, de la Facere şi până-n prezent,  pentru un nivel de educaţie primar, oriunde în lume, destinul femeii a fost şi este dominat – mai mult ori mai putin - de cel al bărbatului, indiferent de credinţă. În unele medii, rămase marcate tradiţional de un bigotism anacronic, se păstrează inegalitatea între sexe; discriminare manifestată segregaţionist, mai accentuată în ortodoxism şi motivată de aşa-zisa impuritate a femeii, cauzată de ciclul ei menstrual. Chiar şi în prezent, femeia este cea care, încă în multe cazuri – cu precădere în mediul rural - acceptă supusă, prin educaţia primită, dominaţia absolută a partenerului de viaţă, suportarea uneori a corecţiilor fizice şi statutul ei numai de gospodină şi obiect sexual, reproducător, la bunul lui plac.

Emanciparea femeilor din lumea creştină - începând cu acordarea dreptului de a vota, din prima parte a secolului XX – şi angajarea lor în aproape toate domeniile de activitate, inclusiv în politică, rezervate până atunci doar bărbaţilor, în zilele noastre a adus legal femeia din statele civilizate pe picior de egalitate cu bărbaţii. Cel puţin teoretic, dat fiind că, oricum, femeia familistă munceşte zilnic la serviciu şi apoi la domiciliu, spre deosebire de mulţi bărbaţi! Nu am mai luat în discuţie condiţia femeii musulmane care nu trăieşte în statele laice moderne, fiindcă nu putem fi indiferenţi la inepţiile emanate de nişte imami radicali din mult prea complicata lume islamică, care au ajuns la concluzia idioată că femeia este doar un simplu mamifer şi poate fi tratată ca atare de către bărbatul ei, acesta având chiar şi dreptul de viaţă sau de moarte asupra sa! O cultură total incompatibilă cu dogma creştină!

Până de curând, în topul egalităţii între sexe, România era plasată pe poziţia 70 la Forumul Economic Mondial organizat în Elveţia.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Sincopă în buricul „Micului Paris”?

Alexandru Ghillis

Dezvoltarea urbanistică rapidă a zonei centrale a Bucureştiului, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, sub puternica influenţă arhitecturală pariziană, a dat prilejul ca oraşul să fie alintat de români drept „Micul Paris”.  În perioada interbelică a secolului XX, au apărut o mulţime de bloculeţe cu unu, două sau trei etaje, care, ca stil de bază, din punct de vedere arhitectural, sunt influenţate de curentul modernist Bauhaus, iar marile bulevarde Magheru şi Bălcescu au fost sistematizate şi – aşa cum scrie şi dr. Anita Sterea – amintesc, la o scară redusă, de inconfundabilul stil arhitectonic newyorkez al 5th Avenue.

Din păcate, în timpul puternicului seism din 1940, una dintre perlele bulevardului Bălcescu, celebrul bloc Carlton, s-a prăbuşit, îngropându-şi locatarii. De atunci, au avut loc mai multe seisme cu intensităţi reduse, care nu au creat panică. Însă adevăratele probleme au apărut după marele cutremur de pământ din seara de 4 martie 1977, în timp ce la televizor rula filmul bulgar „Dulce şi amar”, titlu ce parcă prevestea nenorocirea ce a venit. Urmările seismului devastator au făcut ca autorităţile să conştientizeze că aproape toate aceste mari imobile centrale, locuite majoritar în prezent de persoane de vârsta a doua şi a treia, au un grad foarte ridicat de risc seismic, fiind construite în conformitate cu normele de rezistenţă antiseismică acceptate în perioada interbelică. Având în vedere că acum, în zilele noastre, seismologii prognozează un alt cutremur de intensitate cel putin egală cu cel din 1977, s-a decis intempestiv sistarea oricăror activităţi publice în cea mai mare parte a magazinelor şi a diverselor firme şi localuri de divertisment şi cultură aflate la parterele acelor mari imobile centrale. Astfel că o plimbare de-a-lungul bulevardelor sus-menţionate, emblematice pentru Capitală, dezvăluie vizitatorului străin imaginea tristă a sute de metri de mari vitrine goale şi prăfuite. În fapt, o zonă ultracentrală practic semi-paralizată din punct de vedere comercial şi nu numai comercial.

Sinistrul eveniment în aşteptare, ne duce - involuntar amuzaţi - cu gândul la Creangă şi la a sa poveste cu drobul de sare. Însă în cazul Micului Paris – volens-nolens – problema va fi rezolvată de regula hazardului sau, de fapt, fără nicio regulă, mai precis „cum o da Dumnezeu”! Iar pentru ISU, practic, nu-i va rămâne decât să facă la sfârşit bilanţul funest, fiindcă finanţe pentru consolidarea preventivă a zeci si zeci de asemenea mari imobile nu sunt. Şi nici timpul nu aşteaptă! Aşadar, ce va rămâne reprezentativ din oraşul lui Bucur, dacă din renumita sa zonă ultracentrală nu se va mai alege cine ştie ce, dupa o eventuală urgie naturală majoră? O să ne mândrim urmaşilor, oare, numai cu ansamblurile de blocuri comuniste utilitare din cartiere, cu mega-Catedrala Mântuirii Neamului sau mai rău, cu Centrul Civic şi Casa Poporului (Parlamentul), embleme ceauşiste ale Epocii de Aur?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Tranziţie...

Alexandru Ghillis

Probabil că în fiecare dintre noi persistă nostalgia străzii pe care ne-am petrecut o parte din viaţă, mai ales prima. Aşa este şi o veche stradă bucureşteană, aflată între Calea Dorobanţilor şi Calea Floreasca. A fost strada copilăriei şi a fragedei mele tinereţi. Dorobanţiul de azi, ca aspect, este foarte departe de cel cunoscut de mine în copilărie, ca adolescent şi aş avea nevoie de mult spaţiu ca să îl descriu chiar şi succint.

Strada „mea”, prin anii ’50, era pietruită cu bolovani de râu şi mărginită de câteva imobile îngrijite, având unu sau două etaje, apoi multe case cu curţi, pomi şi multă verdeaţă, un mic atelier particular de tapiţerie auto-moto într-o dugheană, un depozit de lemne, o curte atelier auto şi... cam atât. Însă aici era raiul copiilor. La capăt de stradă, i-am mai apucat încă, parcă într-un început de sfârşit, pe moş Marin cu baba lui, care se răcoreau în serile călduroase pe băncuţa din faţa porţii lor cu şipci lipsă şi moşul - un tip hâtru, care, noaptea, vindea la negru ţigări ţăranilor din pieţe – mă tot tachina „mă, tu nu te faci gunoier?”. Gunoierul trecea pe stradă, sunând din clopoţel, de câteva ori pe săptămână, ţinând de căpăstru căluţul costeliv care trăgea căruţa încărcată cu gunoaie. Aici, venind de pe o stradă paralelă, dădea târcoale pe bicicletă şi Marga, o fetiţă ochioasă, numai ca s-o văd eu – aşa mi-a spus, în mare secret, o prietenă de-a ei de prin vecini. Şi tot aici, ieşea câteodată biata bunică-mea în poarta casei noastre, ţinând strâns o găinuşă de picioare, iar cu cealaltă mână un cuţit si un lighean, în aşteptarea vreunui bărbat necăjit, care se milostivea să sacrifice pasărea. Atunci era mare sărbătoare la masa noastră de prânz.

Au zburat ani. Pe la mijlocul deceniului ’60, strada s-a asfaltat şi a fost demolată toată latura sa stângă, de la depozitul de lemne până-n Dorobanţi şi a fost ridicat repede un bloc imens, lung, prelungindu-se cu terasa unei cofetării şi cu un restaurant, devenit foarte cunoscut în Bucureşti. După marele cutremur din ’77, au fost rase o parte din casele şi curţile vecinilor, spre bulevard, pentru a face loc unui bloc mare, cu mai multe magazine la parter. Dintr-o dată, totul s-a schimbat. A apărut lume nouă şi diversă.

Am trecut recent pe fosta „mea” stradă. Puţine repere cunoscute mie au mai rămas! În primul rând, am remarcat dispariţia majorităţii caselor şi curţilor ce mai rămăseseră până să fi părăsit noi cartierul, pe la începutul lui ’80. Aproape unicul vestigiu încă stabil este vechiul „nostru” bloculeţ interbelic cu tencuiala scorojită, dar cu termopane la ferestre, ca singure elemente ale timpurilor moderne. În jur, au răsărit blocuri noi cu magazine colorat animate, firme diverse şi chiar o clinică dintr-un cunoscut lanţ de stabilimente medicale. Din păcate, marele şi renumitul restaurant, de care am pomenit mai sus, stă ferecat şi trist de luni şi luni bune. Doar firma i-a mai rămas în Dorobanţi, veselă pe frontispiciu!  

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

“Era aşa de pustiu?…” Aproape şi nu prea!

Alexandru Ghillis

„Era aşa de pustiu?...”, s-a mirat tânărul, ridicându-şi privirea din telefonul său mobil. El tocmai se uita la nişte instantanee formidabile, luate în 1956 pe străzile Bucureştiului, de către nişte fotoreporteri de la un ziar est-german de partid frăţesc şi pe care i le trimisesem pe Facebook. Băiatul face parte din generaţia internetului şi a telefoniei mobile, aşa că lui i se pare acum straniu ceea ce nouă - generaţiei postbelice „expirate (?)” - ni se părea atât de normal, neavând acces în acea vreme la ceva similar pentru comparaţie. Îi par curioase imaginile vechilor bulevarde centrale largi şi însorite ale oraşului, populate de câte un tramvai prăpădit sau de rare maşini Pobeda şi ZiL ori de vreun camion Molotov şi miliţieni în „borcane” la intersecţii, etc. Lume relativ puţină, îmbrăcată după posibilităţi „pe puncte” şi vânzători ambulanţi ponosiţi şi desculţi. Era vremea regimului de democraţie populară, cum auzeam spunându-se la difuzoare, a P.M.R.-ului şi a prieteniei de nezdruncinat (n.a.- cu anasâna!) dintre poporul român şi poporul „frate” sovietic! Ce urma să trăim cu toţii mai târziu, nu aveam cum să ştim atunci şi poate că a fost mai bine aşa, fiindcă cei mai în vârstă încă mai aveau speranţe că vor veni americanii. Dar n-a fost să fie!

Copii fiind, ne trăiam inocenţi vârsta şi, întorşi de la şcoală, ne jucam fericiţi pe stradă, până eram întrerupţi de părinţi sau bunici, pentru a ne face lecţiile pentru a doua zi. Mergeam la cinematografele din cartier, ca să vedem filme de război cu partizanii sovietici şi, puţin mai târziu, marile filme neo-realiste italiene, la care, gălăgioşi, eram atraşi mai mult de scenele de amor. Era perioada Claudiei Cardinale şi a Sophiei Loren, a lui Marcello Mastroiani şi a multor vedete italiene ale timpului. Nu pot să uit o imagine, care mi s-a întipărit în memorie în 1957, imediat după ce a luat fiinţă Televiziunea Română, în alb-negru, cu cei doi unici crainici şi lumea strânsă ciopor în stradă, pe Dorobanţi, în faţa vitrinei unui magazin care vindea televizoare sovietice Temp şi tinea acolo în funcţiune, în geam, un asemenea monstru de un metru cub din lemn şi cu un ecran mititel semi-oval. Puţină lume se încumeta pe atunci să cumpere un televizor, scump pentru salariile majorităţii „oamenilor muncii”!

De 1 Mai sau 23 August, noi, copiii si nu numai copiii, după ce aşteptam scurgerea manifestanţilor, în special a tehnicii militare, ne repezeam să mâncăm  - la colţ de stradă sau în faţa unor cârciumi - crenvurşti calzi, făcuţi după reţeta originală, din multă carne şi mânjiţi cu mustar, diluat cu apă chioară, care erau ieftini şi se vindeau din nişte oale mari, fierbinţi. Crenvurştii erau nişte rarităţi alimentare pe atunci şi apăreau mai ales cu ocazia marilor sărbători ale regimului. Dacă ne era cald ori sete, beam sirop cu sifon la pahar, o bragă sau savuram o îngheţată pe băţ. Oricând suntem nostalgici după copilăria pierdută!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)