“Nihil sine Deo”, un motto de succes

Alexandru Ghillis

Sub acest motto: „Nihil sine Deo”, ştim că a avut loc naşterea şi modernizarea României ca stat european. Adică, o dată cu consolidarea Regalităţii în România şi până la abolirea ei forţată în 1947.

Nu împlinisem trei ani pe atunci, aşa că nu cred că ar fi cazul să primesc eventuale reproşuri pentru afirmaţiile mele, emise astăzi doar în calitate de simplu cetăţean liber, nefiind nici istoric, nici analist politic ori înregimentat politic, cum n-am fost în viaţa mea nici mai mult decât un oarecare pionier în clasele primare. Imediat după 1990, m-am aflat printre zecile de mii de participanţi entuziaşti la venirea Regelui Mihai I în ţară şi am suferit, văzând mai apoi cum a fost tratat de noua „democraţie originală ilesciană”. Dacă atunci, după ’90, s-ar fi reparat nedreptatea comisă în ’47 de către comuniştii români, asistaţi de tancurile sovietice, acum România ar fi fost şi ea, poate, unul dintre statele europene prospere, cu Monarhie constituţională. Însă, trocul de la Ialta a hotărât altfel destinul ţării.

În fond, teoretic, Monarhia este singura formă de organizare statală în care monarhul domneşte, fără a avantaja un partid sau altul, ceea ce nu se poate întâmpla într-o Republică, cu un preşedinte care provine dintr-un partid jucător în alegeri şi care nu se va putea delimita – în adâncul sufletului său – de acel partid, care l-a propulsat în fotoliul prezidenţial. Din păcate, momentul istoric al revenirii Regelui în ţara sa, s-a consumat fără rezultatele aşteptate de foarte multă lume scăpată cu creierii nespălaţi de propaganda comunistă, care mai acţionează şi azi prin „spălaţi sub acoperire”, în special pe reţelele de socializare online. Exemple elocvente sunt multe dintre comentariile online la un excepţional articol, postat recent pe EVZ.RO de către Silviu Sergiu, un jurnalist cunoscut, în legătură cu funeraliile organizate Reginei Ana. Tocmai acele comentarii m-au incitat la a posta aceste rânduri, cu riscul, probabil, de a fi incriminat la rândul meu. 

Voi fi scurt, la obiect. Să presupunem că, în urma unui eventual viitor referendum, se va reveni la Monarhia constituţională şi tronul României va fi ocupat vremelnic de către cea care, ca prim moştenitor, a preluat prerogativele monarhice din partea Regelui Mihai. Viitoarea Regină Margareta, neavând urmaşi, de cine ar putea fi urmată la tron, în aşa fel, încat şi poporul să fie şi el de acord „în cuget şi simţire”? La ora actuală, în afară de Principesă, nu a devenit cunoscută prin nimic publicului român, absolut niciuna dintre distinsele sale surori. Mari speranţe s-au năruit, pentru cei mai mulţi dintre monarhiştii români, după ce, din motive obscure, Principele Nicolae a fost exclus din succesiune şi i s-a retras titlul. Se ştie că Regele Mihai ţinea enorm la nepotul său, astfel că, decizia de „excomunicare” luată pe neaşteptate, este încă o enigmă pentru mulţi şi dă naştere la cele mai aberante supoziţii. Nihil sine Deo!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 

Suflând în vânt ...

Alexandru Ghillis

După îmbrăţişarea de îmbărbătare şi efuziunea despărţirii, Popescu priveşte lung, de la geam, maşina fiului său părăsind porţile azilului şi îndepărtându-se cu viteză pe şoseaua ce-l duce spre oraş. Acasă.

Băi, ar fi un final deja fumat, îşi zise Ionescu, continuând să-şi imagineze un posibil scenariu ce, cu siguranţă, nu va prinde viaţă nicicând. Ăsta e Ionescu, un bătrânel care, deocamdată, şi-a conservat imaginaţia bogată, încântat pe moment de un posibil titlu, care l-ar parafraza pe Bob Dylan cu al său celebru cântec.

Ionescu a rămas - taman din studenţie – şi cu un oarece talent de a imagina, fără finalitate, scurte scenarii pentru filme de cineclub. Pasiunea asta, cum se vede, nu e moartă nici în prezent, la senectute. Aşa se face că, având în vedere o veche prietenie încă din perioada „flower power” (anii ’60 - ’70) cu Popescu, fiind şi colegi de facultate la arte, au ajuns – cu timpul -  să-şi cunoască îndeaproape unul-altuia întreaga viaţă. În vremea studenţiei, erau şi ei vânaţi pe stradă de miliţieni şi de boxeri de la Dinamo, ca să le ciopârţească pletele sau să le taie blugii terfeliţi, parţial decoloraţi, prin frecare în cada de baie şi, tot după amândoi, mai strigau „tundeţi-vă laţele, băăă!” unii vajnici „oameni ai muncii”.

Ambii prieteni şi-au dăruit fiecare, cu anii, talentul în instituţiile bucureştene de artă şi cultură. S-au ales, în ultimii caţiva ani, la vârsta pensionării, cu nişte pensii ca vai de ele, care, în condiţiile actuale de trai şi de sănătate ale celor doi, nu le ajung de la o lună la alta, fără ca să fie nevoiţi să întreprindă o serie de artificii. Şi sunt foarte mulţi ca ei, dar se pare că, pentru aceştia, factorii guvernamentali responsabili sunt surdo-muţi când e vorba de artă şi cultură. 

Adesea, Ionescu îl vizita acasă pe Popescu, care, septuagenar fiind şi el,  divorţat demult şi acum de două ori bunic, era ţinut ostatic în casă de durerile atroce ale picioarelor, ce-i restricţionau drastic chiar şi deplasările prin interiorul ei. Colac peste pupăză, cu peste un an în urmă, în viaţa sa s-a accentuat calvarul. Rămas cu - vorba lui - o pensie „de rahat” într-un apartament de trei camere, pentru a face faţă cheltuielilor la întreţinere, la medicamente, tratamente şi alimente, deci pentru a putea supravieţui, Popescu a început prin a renunţa să mai încălzească două dintre cele trei camere, limitându-se la una singură. Curând, s-a văzut nevoit să renunţe la a mai utiliza apa caldă, la accesul la internet şi la telefonul fix, rezumându-se doar la cel mobil. Aprovizionarea i-o făcea o vecină miloasă, pensionară. Până într-o zi, când nu a mai putut nici ea. Atunci, ajuns la capătul răbdărilor, Popescu, de comun acord cu fiul său, a luat hotărârea să fie internat, până la final, într-un azil particular. Lui Ionescu, ternul subiect i-a stârnit pe moment imaginaţia, poate pentru încă un scenariu mort în faşă. Să joace chiar el rolul personajului principal?  The End. 

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 

Doamnă Firea, vă rugăm, aruncaţi-vă o privire

şi de la geamul Primăriei!

Alexandru Ghillis

Spre bucuria unora şi necazul altora, veţi rămâne – cu siguranţă – în istoria modernă a României, acum, la sfârşitul primului sfert al secolului XXI, ca prima femeie aleasă liber în funcţia de Primar General al Bucureştiului. Probabil că nu va trece multă vreme până ce, tot o femeie puternică, va putea ocupa, pe drept, râvnitul fotoliu prezidenţial.

Veţi avea foarte mult de muncit, ca să realizaţi în mandatul acordat, ceea ce v-aţi propus în campanie. Însă, cred că nu trebuie să vă reamintesc că nu puteţi realiza nimic de una singură, dacă nu sunteţi onest ajutată de cei din subordine. Părerea mea – ca simplu bucureştean care, vă mărturisesc sincer, nu v-am votat, dar sper că veţi atinge măcar o parte din ceea ce v-aţi propus – este că, odată instalată în biroul din vechea clădire proaspăt restaurată a Primăriei Generale, întâiul lucru pe care ar trebui să-l faceţi, este o privire aruncată de la geam, vizavi, peste drum. Şi veţi vedea de sus, în toată splendoarea sa, întinderea celei mai vechi grădini publice din buricul oraşului lui Bucur, Parcul Cişmigiu, inaugurat iniţial în 1854. Apropo, doamnă, vă leagă vreo amintire plăcută de Cişmigiu?

Deşi Cişmigiul este plasat pe lista monumentelor istorice din Bucureşti, pare să fi fost deliberat ignorat de către oamenii domnului doctor, care s-a mulţumit să administreze metropola în calitate de chiriaş temporar într-o clădire modernă impersonală, nouă şi scumpă, dintr-o altă parte a oraşului. O plimbare la pas pe aleile parcului – şi am făcut asta, indiferent de anotimp, de multe ori în ultimii câţiva ani – vă va convinge de vinovata lipsă de interes, care şi-a pus, până în prezent, amprenta de delăsare asupra acestei elegante oaze de verdeaţă, amenajată în stilul parcurilor englezeşti, aproape bicentenară şi emblematică pentru Bucureşti.

Numai lipsa de atenţie acordată de administratorul oraşului şi respectiv a gospodarilor grădinii, poate justifica majoritatea aleilor parcului rămasă murdară, rar măturată; gazonul neîngrijit, în unele părţi uscat, ars de soare sau chiar lipsă; alei cu asfaltul deteriorat de multă vreme şi la fel şi cele foste cândva pietruite; alei de pe care au dispărut scaunele sau băncile, care existau altădată şi nu au mai fost înlocuite cu nimic; o multime de scaune şi bănci care nu pot fi folosite din cauza dejecţiilor porumbeilor şi ciorilor; lacul necurăţat, pe care plutesc ici-colo frunze moarte, resturi de crengi şi alte gunoaie. În schimb, în ultimii ani, au apărut în multe zone ale Cişmigiului şi în alte parcuri mari ale Capitalei, nişte bănci elegante, cu un design ce sugerează un aer retro, însă deficitare din punct de vedere ergonomic, fiind destul de incomode, din cauza unghiului aproape drept între spătarele plate şi blaturile pentru şezut, dar şi din cauza decorării superioare a spătarelor cu înflorituri metalice. Cum or fi apărut aceste bănci în parcurile bucureştene?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)