Tranziţie...

Alexandru Ghillis

Probabil că în fiecare dintre noi persistă nostalgia străzii pe care ne-am petrecut o parte din viaţă, mai ales prima. Aşa este şi o veche stradă bucureşteană, aflată între Calea Dorobanţilor şi Calea Floreasca. A fost strada copilăriei şi a fragedei mele tinereţi. Dorobanţiul de azi, ca aspect, este foarte departe de cel cunoscut de mine în copilărie, ca adolescent şi aş avea nevoie de mult spaţiu ca să îl descriu chiar şi succint.

Strada „mea”, prin anii ’50, era pietruită cu bolovani de râu şi mărginită de câteva imobile îngrijite, având unu sau două etaje, apoi multe case cu curţi, pomi şi multă verdeaţă, un mic atelier particular de tapiţerie auto-moto într-o dugheană, un depozit de lemne, o curte atelier auto şi... cam atât. Însă aici era raiul copiilor. La capăt de stradă, i-am mai apucat încă, parcă într-un început de sfârşit, pe moş Marin cu baba lui, care se răcoreau în serile călduroase pe băncuţa din faţa porţii lor cu şipci lipsă şi moşul - un tip hâtru, care, noaptea, vindea la negru ţigări ţăranilor din pieţe – mă tot tachina „mă, tu nu te faci gunoier?”. Gunoierul trecea pe stradă, sunând din clopoţel, de câteva ori pe săptămână, ţinând de căpăstru căluţul costeliv care trăgea căruţa încărcată cu gunoaie. Aici, venind de pe o stradă paralelă, dădea târcoale pe bicicletă şi Marga, o fetiţă ochioasă, numai ca s-o văd eu – aşa mi-a spus, în mare secret, o prietenă de-a ei de prin vecini. Şi tot aici, ieşea câteodată biata bunică-mea în poarta casei noastre, ţinând strâns o găinuşă de picioare, iar cu cealaltă mână un cuţit si un lighean, în aşteptarea vreunui bărbat necăjit, care se milostivea să sacrifice pasărea. Atunci era mare sărbătoare la masa noastră de prânz.

Au zburat ani. Pe la mijlocul deceniului ’60, strada s-a asfaltat şi a fost demolată toată latura sa stângă, de la depozitul de lemne până-n Dorobanţi şi a fost ridicat repede un bloc imens, lung, prelungindu-se cu terasa unei cofetării şi cu un restaurant, devenit foarte cunoscut în Bucureşti. După marele cutremur din ’77, au fost rase o parte din casele şi curţile vecinilor, spre bulevard, pentru a face loc unui bloc mare, cu mai multe magazine la parter. Dintr-o dată, totul s-a schimbat. A apărut lume nouă şi diversă.

Am trecut recent pe fosta „mea” stradă. Puţine repere cunoscute mie au mai rămas! În primul rând, am remarcat dispariţia majorităţii caselor şi curţilor ce mai rămăseseră până să fi părăsit noi cartierul, pe la începutul lui ’80. Aproape unicul vestigiu încă stabil este vechiul „nostru” bloculeţ interbelic cu tencuiala scorojită, dar cu termopane la ferestre, ca singure elemente ale timpurilor moderne. În jur, au răsărit blocuri noi cu magazine colorat animate, firme diverse şi chiar o clinică dintr-un cunoscut lanţ de stabilimente medicale. Din păcate, marele şi renumitul restaurant, de care am pomenit mai sus, stă ferecat şi trist de luni şi luni bune. Doar firma i-a mai rămas în Dorobanţi, veselă pe frontispiciu!  

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)