Doctori şi… doctori…

Alexandru Ghillis

S-ar putea ca titlul de mai sus să lase impresia că ar urma un pamflet în legătură cu un subiect la modă în aceste zile. Departe de mine această intenţie şi, totuşi, sper să nu dezamăgesc cititorul.

Doctor este: „(...) Persoană, cu studii superioare de specialitate, care profesează medicina; medic. (...) Persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru” (DEX.RO). Dacă pentru nobila profesie  de medic nu este deloc necesară o reevaluare, fiind ultracunoscută, despre aceea a restauratorilor de artă autorizaţi trebuie să precizez că ea este destul de asemănătoare cu a medicilor, doar că pacienţii diferă. Vorbesc despre experţii cu studii superioare, masterate şi chiar doctorate, care lucrează în echipe multidisciplinare în cadrul laboratoarelor de specialitate din marile instituţii de artă şi cultură ale ţării. Aici, pacienţii – vechi opere şi obiecte de artă sau cultură, adevărate valori inestimabile – suferă, în special, efectele îmbătrânirii lor ireversibile sau ale mediului incontrolabil în care au existat înainte de a ajunge într-un muzeu.

Îndrăznesc să mă citez dintr-un articol mult mai vechi din EVZ: „(...) Din păcate, poate fiindcă reprezintă un segment insignifiant ca număr, raportat la nivelul ţării, lipsiţi de apărare din partea vreunui sindicat, aceşti truditori pasionaţi nu sunt suficient de vocali pentru a atrage atenţia mass-mediei pentru un „breaking news”, aşa cum fac alte categorii de bugetari şi, ca atare, se mulţumesc de voie-de nevoie cu salariile cele mai ridicole, ca urmare a vechii mentalităţi a factorilor de decizie guvernamentali si nu numai a lor: cultura nu produce, ea consumă!”.

Cum se poate numi decât cras dezinteres infima finanţare de la buget a culturii, ultima pe lista de priorităţi a tuturor celor ce au guvernat până în prezent?! Vechiul şi bogatul nostru patrimoniu cultural, de mare valoare documentară şi artistică şi care ne reprezintă peste tot în lume, se degradează în uitare, sub pretextul lipsei banilor, care bani - în virtutea megalomaniei remanente, de sorginte ceauşistă – se alocă generos pentru o interminabilă mega-catedrală faraonică şi se visează un grandios Panteon naţional. Chiar dacă mor românii în spitale insuficiente şi prost utilate, cad vechile şcoli de la sate şi nu s-a construit ca lumea nicio autostradă sau o nouă linie de metrou, totuşi se găsesc bani mulţi pentru nişte ageamii autorizaţi (?), care şi-au bătut joc de ruinele unei vechi cetăţi dobrogene, sub pretext că o restaurează. Dar au falsificat-o, aproape ireversibil, din lipsă de profesionalism. Acum, pentru actualii şi viitorii specialişti restauratori ai patrimoniului cultural naţional, mobil şi imobil - dar nu numai pentru aceştia - este exemplul negativ perfect pentru primul principiu al acestei delicate profesii interdisciplinare: „orice intervenţie se opreşte acolo unde începe ipoteza!”. Ceea ce cred că este valabil şi în medicină! Aşadar, doctori şi... doctori, pacienţi şi... pacienţi!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Se împrăştie iz de votcă!

Alexandru Ghillis

După rezultatul ultimului scrutin din R. Moldova (13 noiembrie 2016), câştigat discutabil de socialistul pro-rus Igor Dodon, băieţii de la „Pravda” moscovită au si turnat votcile în stacane, strigând veseli „Chişinăul e al nostru!”. Oricum şi restul Basarabiei furate, până la Dunăre şi Marea Neagră, e tot al lor!

Încă din copilărie, din povestirile bunicii, ale mamei mele şi ale altor basarabeni din anturajul familiei - mulţi dintre ei refugiaţi în ţară din 1940, am aflat că administraţia românească nou instalată în teritoriu după 1918, s-a dovedit ineficientă, profund coruptă şi organizarea proastă. La conducerea principalelor instituţii de stat, religioase sau de învăţământ au fost numite persoane slab pregătite, incompetente, prin „pile” ori pe considerente politice etc. (cam ca şi în România de azi!!!). Curând, basarabenii au început să se simtă cetăţeni români de categoria a doua, fiindcă tot ce nu era calificat sau  valoros în ţară, era îndreptat către Basarabia. Din surse actuale, aflate în R. Moldova, ştiu că nici măcar în prezent foarte mulţi basarabeni în vârstă nu uită asemenea aspecte negative şi sunt sceptici că la o eventuală reunificare nu s-ar întâmpla la fel. Mulţi preferau o unificare rapidă cu România (ori cetăţenia română) doar pentru acces imediat la muncă fără restricţii în statele Uniunii Europene (ceea ce tocmai obţinuseră. Rămâne de văzut ce va fi de acum înainte!). Alţii, mai mulţi, nu doresc unificarea cu o ţară săracă, deoarece pentru ei Rusia şi Europa occidentală figurează ca mari pieţe ale muncii. Mai sunt comuniştii şi socialiştii pro-ruşi (numeroşi şi cu mare influenţă în zonele rurale şi nu numai acolo) şi susţinătorii lor, rămaşi hipnotizaţi de propaganda sovietică. Timpul, ajutat de intoxicarea sistematică a câtorva generaţii basarabene de către politrucii comunişti moldoveni şi ruşi, total obedienţi Moscovei, a făcut ca astăzi să fie destui basarabeni reticenţi faţă de integrarea europeană şi, mai ales, faţă de o posibilă unire cu ţara mamă, pe care refuză s-o recunoască ca atare, preferând existenţa unui stat moldovean de sine stătător. Nu trebuie neglijat nici numărul foarte mare de nativi ruşi care, la indicaţiile lui Stalin, pentru a se grăbi sovietizarea Basarabiei, au colonizat forţat teritoriul, în locul mulţimii de români deportaţi în Siberia în 1940. Cu toate acestea, procentul actual al basarabenilor ce şi-ar dori unificarea cu România a ajuns la 32%, ca şi mulţi alţii care vor ca R. Moldova să aibă asigurat drumul spre occident şi nu spre Răsărit. Din păcate, în pofida năzuinţelor noilor generaţii basarabene, în special prin obstrucţionarea accesului multora la urne, pentru cei aflaţi la studii sau la muncă în ţări din UE, toate speranţele par să se fi prăbuşit deocamdată.  

Mai curând, acum nouă ar trebui să ne dea de gândit cum s-ar putea menţine, plutind, o nucă tare ca România într-o mare roşie! Oare, un  Trump Tower în plin Bucureşti ar pune punctul pe (i)?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Eutanasia, un afront adus Creatorului?

Alexandru Ghillis

Abordând subiectul propus, cu siguranţă imi atrag oprobriul unora, a căror rigiditate subiectivă a propriilor principii îi face incapabili să poată accepta şi altceva, chiar numai şi pentru o discuţie destinsă în acest sens, care, totuşi, riscă să afecteze emoţional alte persoane aflate întâmplator de faţă.

Astăzi, au loc realizări cu totul uimitoare, cu rezultate promiţătoare ale cercetărilor avansate în decriptarea tainelor biologiei moleculare, a geneticii, în dorinţa legitimă de a pătrunde treptat în intimitatea vastului program destinat vieţii pe Terra de către formidabila forţă imaterială universală, pe care, o parte dintre pământeni, creştinii, au denumit-o – încă din negura timpurilor - Dumnezeu. Momentul aşteptat, incredibil astăzi pentru mulţi, când cercetătorii vor reuşi să creeze artificial în laboratoare viaţă capabilă de autoreproducere, va fi, probabil, începutul adevăratei Apocalipse pe Pământ. Dar nu în sensul ei catastrofic, ci unul benefic din toate punctele de vedere. Un nou început pentru umanitate, dominat de o înaltă tehnologie (dacă nu intervine altceva între timp!).

Aflat în plină dezbatere animată, pro - contra, între somităţi ale medicinei umane moderne, actul eutanasierii sau al sinuciderii  asistate medical – proces asumat personal, conform cu normele unei legislaţii aferente, de către pacienţi aflaţi în stadii terminale ale bolilor incurabile – a fost liberalizat tacit în câteva state din UE, precum Luxemburg, Olanda şi Belgia. Demersul eutanasierii umane este aspru condamnat şi respins de dogmele religioase creştine, mai cu seamă cele ortodoxe, care lasă strict doar la voia Domnului sorocul părăsirii acestei vieţi. Indiferent de chinurile insuportabile pe care le îndură  un bolnav  în pragul sfârşitului care trenează şi de eforturile indescriptibile ale apropiaţilor săi, care se sacrifică, îngrijindu-l neputincioşi, după posibilităţile lor.

Încă îmi sună şi acum în urechi ţipetele îngrozitoare de durere ale unei bune prietene de-a noastră, diagnosticată cu cancer recidivat, generalizat cu metastaze multiple. Nici doctorii şi nici morfina nu o mai puteau ajuta, aşa că fusese dată acasă, în îngrijirea familiei, care se uita pierdută la zbaterile femeii ce-şi dorea mai repede finalul, care nu mai venea. Până la urmă, greu, ne-a părăsit! Nu demult, am văzut la televizor o biata mamă îndurerată, care îşi frângea incapabilă mâinile, negăsind absolut nicio soluţie de ajutor pentru fiul ei matur, bolnav incurabil de o boală genetică, numită „boala oaselor de sticlă”. Ajuns să cântărească circa treizeci de kilograme, zăcând nemişcat în pat şi cu dureri atroce ale întregului sistem osos. Din spital, a fost redat familiei şi nici morfina nu-l mai ajută pe bietul tânăr! Omenirea a depăşit deja hotărâtă pragul Mileniului III şi, totuşi, în pofida solicitărilor disperate ale multor bolnavi incurabili, eutanasia asistată mai poate fi încă asociată unui afront adus Creatorului?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)