Alexandru
Ghillis
După îmbrăţişarea de îmbărbătare şi efuziunea despărţirii, Popescu priveşte lung, de la geam, maşina fiului său părăsind
porţile
azilului şi îndepărtându-se cu viteză pe şoseaua ce-l duce spre oraş. Acasă.
Băi, ar fi
un final deja fumat, îşi
zise Ionescu, continuând să-şi imagineze un posibil scenariu ce,
cu siguranţă, nu
va prinde viaţă
nicicând. Ăsta e Ionescu, un bătrânel care, deocamdată, şi-a conservat imaginaţia bogată, încântat pe moment de un posibil titlu,
care l-ar parafraza pe Bob Dylan cu al său
celebru cântec.
Ionescu a rămas -
taman din studenţie – şi cu un oarece talent de a imagina, fără
finalitate, scurte scenarii pentru filme de cineclub. Pasiunea asta, cum se
vede, nu e moartă nici în prezent, la senectute. Aşa se face că, având în vedere o veche prietenie încă din
perioada „flower power” (anii ’60
- ’70) cu Popescu, fiind şi colegi de facultate la arte, au
ajuns – cu timpul - să-şi cunoască îndeaproape unul-altuia întreaga viaţă. În vremea studenţiei, erau şi ei vânaţi pe stradă de
miliţieni şi de boxeri de la Dinamo, ca să le
ciopârţească
pletele sau să le taie blugii terfeliţi, parţial decoloraţi, prin frecare în cada de baie şi, tot după amândoi, mai strigau „tundeţi-vă laţele, băăă!”
unii vajnici „oameni ai muncii”.
Ambii prieteni şi-au dăruit
fiecare, cu anii, talentul în
instituţiile
bucureştene
de artă şi cultură. S-au
ales, în
ultimii caţiva
ani, la vârsta
pensionării, cu nişte pensii ca vai de ele, care, în condiţiile actuale de trai şi de sănătate
ale celor doi, nu le ajung de la o lună la
alta, fără ca să fie
nevoiţi să întreprindă o
serie de artificii. Şi
sunt foarte mulţi ca
ei, dar se pare că, pentru aceştia, factorii guvernamentali
responsabili sunt surdo-muţi când e vorba de artă şi cultură.
Adesea, Ionescu îl vizita acasă pe
Popescu, care, septuagenar fiind şi
el, divorţat demult şi acum de două ori
bunic, era ţinut
ostatic în casă de
durerile atroce ale picioarelor, ce-i restricţionau drastic chiar şi deplasările prin interiorul ei. Colac peste pupăză, cu
peste un an în urmă, în viaţa sa s-a accentuat calvarul. Rămas
cu - vorba lui - o pensie „de rahat” într-un apartament de trei camere,
pentru a face faţă
cheltuielilor la întreţinere, la medicamente, tratamente şi alimente, deci pentru a putea
supravieţui,
Popescu a început
prin a renunţa să mai încălzească două
dintre cele trei camere, limitându-se
la una singură. Curând, s-a văzut
nevoit să renunţe la a mai utiliza apa caldă, la
accesul la internet şi la
telefonul fix, rezumându-se
doar la cel mobil. Aprovizionarea i-o făcea o
vecină miloasă,
pensionară. Până într-o zi, când nu a mai putut nici ea. Atunci,
ajuns la capătul răbdărilor,
Popescu, de comun acord cu fiul său, a luat hotărârea să fie
internat, până la
final, într-un
azil particular. Lui Ionescu, ternul subiect i-a stârnit pe moment imaginaţia, poate pentru încă un
scenariu mort în faşă. Să
joace chiar el rolul personajului principal?
The End.
(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu