Alexandru
Ghillis
Prin vitrina localului vederea este
dominată de o
parte a megalomaniacei hardughii, numită pe
timpul „împuşcatului”
Casa Poporului şi, în
zilele noastre, Palatul Parlamentului din mult-visatul lui nou Centru Civic. Stăm cu
câte o
cafea şi o
apă
minerală în faţă, la
o măsuţă de lângă
vitrină.
Doamna din faţa mea
priveşte îndelung,
tăcută, cu
gândurile
duse prea departe, imaginea greoaie a clădirii.
„La ce te gândeşti?”,
îndrăznesc
s-o întreb
încet,
după ceva
timp. Lasă
joaca imperceptibilă a
degetelor pe telefonul aflat pe masă şi începe
să
povestească tărăgănat, în
surdină, mai
mult ca pentru ea. „Uite-te în jur
- când
vom pleca - la grandoarea apăsătoare,
cvasi nord-coreeana, a clădirilor
acestui cvartal necunoscut pentru mine şi
care îmi
trezeşte
foarte multe amintiri, nu toate plăcute,
din vechiul cartier tihnit al copilăriei
trăită în
pantă.
Ai mai auzit de strada Arionoaiei?...
O stradă lungă,
care urca voiniceşte de
jos, de pe la rondul Coşbuc şi până sus,
la Uranus, paralelă cu
Rahovei, Meteori şi Cazărmii,
toate tăiate cam
pe la jumătate
de strada Ion Ţăranu.
Pe Arionoaiei 44 mi-am petrecut copilăria săracă, dar
- în
ansamblu - fericită. O
curte lungă,
pietruită, mărginită de
locuinţe modeste
şi cu
latrinele în
fundul ei. Când ne
venea nouă rândul
să le
curăţăm, măgăreaţa era
mereu doar mie destinată.
Deh, se considera că
fiind fată, era
de datoria mea! Asta era atunci mentalitatea unor oameni simpli. Fată, fată, dar
eram băieţoasă,
fiindcă
aveam doar fraţi şi
colindam aproape zilnic cartierul cu gaşca.
Vara zburam cu rândul
la vale pe o bicicletă şi
iarna cu săniile.
Viaţa era
grea, abia trecuseră
peste zece ani de la război,
dar noi, copiii, de cele mai multe ori, treceam uşor
peste toate...”. Se opreşte o
clipă, ca
pentru a-şi
trage sufletul. O privesc atent, în tăcere şi o
rog interesat să
continue.
„Eram mulţi,
bani puţini şi eu
mai tot timpul flămândă... Câteodată, mă
chema tanti Rafila pe la dânsa,
când
era zi de post, să-mi
dea pâine
neagră cu
compot de prune, dulce şi
bun. N-o refuzam niciodată. Stătea într-o
curte vecină, mai
sus, într-o
casă cu
etaj. Avea doar o cămăruţă foarte
curată. O
mai ajutam din când în când la
cărat
apă de
la cişmeaua
din curte. Vizavi, locuia tanti Uţa,
care avea muşcate
roşii în
geam şi
asculta ore în şir
muzică cu tinerii
Benone Sinulescu şi
Irina Loghin. Ce viaţă! În
fundul curţii
noastre cu douăzeci
de familii stătea
un vajnic colonel de miliţie cu
patru clase, care ne alunga atunci când noi,
copiii, încercam
să ne
jucăm.
Era veşnic
obosit. Când ne
era foame, dupa joacă, de
Crăciun mergeam
in corpore peste drum, la nişte
prietene, copii de activişti
PMR, care ne dădeau
să bem
lapte cu cacao şi să mâncăm în
ilegalitate (râde) cozonac
cu nucă. Ei
aveau de toate pe atunci. Mai târziu,
au fost mutaţi gratis
de partid într-un
bloc, vizavi de Sala Palatului...
Plecăm?... Încep să mă
enervez!”… Ne-am despărţit curând în staţia de autobuz.
(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu