În dispreţul timpului pierdut

Alexandru Ghillis

Îi văd aproape zilnic, aşteptând inexpresivi, parcă ceva ce nu vine niciodată. Aceiaşi de câţiva ani, veşnicii oameni ai străzii de pe strada „mea”. Aparent apţi de muncă, ocupându-şi vremea – vara-iarna – abandonaţi, impasibili, pe treptele magazinelor. Au asupra lor, mai mereu, câte un pet de bere în curs de golire. Stau. Omul şi petul. Ei stau... Şi beau...

Un vechi aforism spune că acela ce nu şi-a ridicat în viaţă o casă, nu are un copil sau n-a sădit măcar un pom, a făcut degeaba umbră pământului. Viaţa se desfăşoară, cu bune şi cu rele, cu suişuri şi cu coborâşuri, după norocul fiecăruia sau, cum se mai spune, „după cum ţi-e scris”. De cele mai multe ori, nici nu bagi de seamă cât de repede a zburat timpul, adică anii şi, aşa, câteodată, ai mici revelaţii neplăcute, văzându-te într-o oglindă mereu altul/alta decât în tinereţe. Aflându-te la frizer sau la coafor, contempli uneori, surprins/ă, smocurile de păr argintiu ce se risipesc peste cearşaful cu care esti protejat/ă. Ar fi şi ăsta încă un moment când ai putea să realizezi mulţumit/ă că, Slavă Domnului, ai prins la timp trenul vieţii şi voiajezi confortabil, deşi habar n-ai unde vei coborî. Cazul tău e unul fericit, fiindcă ai, cu siguranţă, de bifat pozitiv destule realizări rămase în urmă-ţi. Dar, dacă, să presupunem, din nefericire, ori poate că nu ţi-a păsat deloc, n-ai apucat la vreme trenul care ar fi trebuit să te ducă şi acum, spre senectute, eşti şi fără bilet şi călătoreşti singur/ă în noapte, fără nicio ţintă, dârdâind de frig?

În situaţia de nefericire e, am zice noi, dar nu şi ea, femeia aia tânără, tunsă cu maşina, care râde cu toată gura-i ştirbă, când o întrebi cum îi merge.  Este veselă de câte ori o vezi, că aşa e ea, zice, schiţând câteva mişcări de hip hop. Bea cafele de la dozator şi fumează din cerşit, vorbeşte mult la mobil (?!?), mănâncă din ce-i aduc nişte babe miloase şi doarme pe cartoane într-un chioşc de ziare dezafectat. A dat ţării şi doi copii, pe care-i creşte statul. Ea e convinsă că şi-a atins scopul vieţii. Altă telenovelă, alt personaj. Tânăr îmbătrânit de timpuriu şi răpciugos, în haine de pomană, care ne tot arată, de câţiva ani, un carton deja ferfeniţit, pe care mâzgălise demult „caut de muncă”. L-au luat unii pe încredere (ce curaj!) să lucreze necalificat pe un şantier de construcţii. Trei zile a dispărut de pe stradă. Doar atat! Munca era prea grea şi nu era pentru el, le povesteşte celorlalţi constradali, care-l ascultă tăcuţi, sorbind din beri. Altul, mai puriu, cu ochelari, înconjurat de sacoşe cu boarfe şi poreclit „telectualu’”, citeşte dimineaţa ziarul împrumutat de la un chioşcar. „Ăsta are pensie, da’ la beţie şi-a vândut garsoniera şi tot ce avea. Acu-i aici!”, mă pune la curent un zâmbăreţ negricios, care îmi şi cere o ţigară. „Măi, da’ voi aţi votat?”, arunc o întrebare. „Da’ păi cum, domnu’?! Cu de-ai noştri. E la comandă acu!”, îmi spune apăsat. Îi zic că regret, dar nu mai fumez.  

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)