Quasimodo de România

Alexandru Ghillis

Tramvaiul hurducăia ducându-ne spre casă, când am fost scos din gândurile mele, în timp ce priveam în gol pe fereastră: „Bună ziua! Doriţi să sponsorizaţi copiii din faţa blocului?”. Am dat, absent, negativ din cap şi m-am uitat la tinerii opriţi în dreptul meu, desigur liceeni după aparenţă, apoi l-am auzit pe unul zicându-le celorlalţi „hai bă, că ăştia nu dau nimic!”. Doi băieţi şi o fată parfumată care ţinea în mână un carton cu numele unei fundaţii necunoscute. Au coborât fără niciun succes la prima staţie. Pe moment, mi l-am amintit pe maestrul Dinică în „Filantropica”, decretând ferm faunei sale subterane că „mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte nimic!”. Aşa era şi cu tânărul care stătea astă vară cu capul plecat umil, ca şi vara trecută, pe aceeaşi bancă de pe bulevard, ţinând la vedere un carton scris cu pixul „Caut de muncă”. Probabil că nici nu intenţiona să se angajeze, fiindcă în preajma sa erau două blocuri supuse lucrărilor de reabilitare şi se doreau necalificaţi. Zilele trecute, la o trecere de pietoni, undeva pe la Piaţa Unirii, soţia mi-a atras atenţia „uite-l pe Quasimodo!”. Da, el era. La fel de cocârjat, şchiop, cu picioarele strâmbe şi o mână contorsionată, cu palma  întinsă spre geamurile maşinilor oprite la stop. Trecea târându-şi degeaba picioarele printre  şirurile de automobile. Ploua rău şi n-am stat să urmărim spectacolul. Quasimodo ne este o cunoştinţă veche. De astă vară.

Plimbându-ne la Şosea, am văzut adesea, la trecerea de pietoni din dreptul Muzeului Antipa ori vizavi de acesta, vânzători ambulanţi de flori („culese” de copiii lor din rondurile plantate de primărie pe spaţiul verde), pe care le ofereau spre vânzare şoferilor opriţi la stop, dar mişuna şi câte un handicapat fizic, care cerşea printre maşini. De regulă, toţi aceştia nu sunt singuri. Au parteneri de "afaceri" care-i urmăresc de pe băncile din apropiere, fără să se sinchisească de maşina de poliţie parcată cu indiferenţă în apropiere. Într-o seară l-am văzut iar pe Quasimodo (cum l-am poreclit noi) în blugi moderni prespălati, adus tare de spate, şontorog cu picioarele şi mâinile contorsionate. Ne-am aşezat, fiind obosiţi, pe una dintre băncile duble aflate vizavi de muzeu. Pe banca alăturată s-a asezat o tânăra cu plete, cu blugi mulaţi rupti la genunchi şi care îl supraveghea discret pe Quasimodo, care aştepta pe marginea trotuarului şi, cum se opreau maşinile la stop, ţâşnea, trăgându-şi un picior, printre masini. Când acestea plecau, revenea destul de agil pe trotuar. Picioarele redeveneau şi ele aproape la normal. O dată s-a apropiat de tânăra de pe bancă şi a întrebat-o pieziş dacă i-a adus ceva de mâncare. Nu-i adusese nimic. Am căzut de acord cu soţia mea să mai stăm, să vedem cum decurge prestaţia celor doi. Peste nu multă vreme, probabil că cei doi au sesizat că sunt filaţi (tânăra e posibil să-i fi semnalat asta), fiindcă Quasimodo a revenit la partenera lui şi s-a transformat pe loc, devenind un tânăr normal, perfect dezvoltat. Au plecat imediat, îndreptându-se în pas voios spre Calea Victoriei, posibil către un alt „punct de lucru” mai profitabil. Uitasem până zilele trecute de acest mim rătăcit, Quasimodo. Uau! Poate că teatrul românesc nici nu are habar ce  a pierdut!!!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Ţara de pe Facebook

Alexandru Ghillis

Să mă ierte maestrul Ion Cristoiu că subiectul ales de subsemnatul vine ca o modestă – să zicem -  completare la imaginea ţării văzută de domnia sa  dincolo de Chitila. Îndrăznesc să spun că, mai mult ca sigur, vestitele simboluri ale pragmatismului democraţiei americane, care au cucerit întreaga omenire, deci şi pe români, indiferent de statutul lor social, sunt blugii, Coca-Cola, fast-food-ul şi, în mare măsură, „bombele” acestor ultimi ani: internetul şi terminalele mobile, adică smartphone-ul şi tableta, toate în pofida faptului că aproape jumătate din populaţia României încă foloseşte la ţară „umblătoarea” din fundul curţii (deh, dar asta ţine puţin şi de o mentalitate locală care, în timp, va putea fi depăşită de tinerii orientaţi spre o agricultură performantă, prin introducerea canalizării şi a apei curente în gospodăriile rurale).

Mă refer acum, în principal, la răspândirea rapidă în rândul românilor, mai ales al celor tineri, a noilor mijloace portabile de comunicare digitală, adevărate mini computere conectate la internet. Le puteţi vedea, mai ales telefoanele inteligente, începând chiar de la copii preşcolari şi până la o mulţime de oameni maturi. Pe stradă, în magazine, în localuri, la piaţă şi în transportul public în comun remarci zilnic nenumăraţi bărbaţi si femei din toate categoriile sociale cu telefoanele la urechi sau tastându-le concentraţi minute interminabile. De multe ori, observi câte un grup mut de puştani „socializând”cu căştile în urechi, captaţi fiecare de propriul mobil. Asta se întâmplă cu cei mai mulţi tineri şi în familie, acasă (îl vad aşa chiar şi pe propriul fiu, când ne vizitează), aproape în orice activitate casnică, la masă, la toaletă, în pat şi, probabil, mai puţin sub duş sau în somn!!! Ţara e pe Facebook!

Dacă generaţiile mai vechi, dintre care unii deja pensionari, sunt obişnuite, cu unele excepţii, să afle ştirile curente - interne şi internaţionale – doar citind presa scrisă, ascultând radioul sau urmărind canalele de televiziune, în schimb, cu precădere generaţiile născute după 1980 s-au adaptat rapid la internet, care a devenit de-a dreptul indispensabil oricărei activităţi umane din zi sau noapte, tinerii acordând un interes oarecum ceva mai scăzut pentru mass media tipărită şi chiar TV. Telefoanele inteligente (smartphones), utilizate şi ca terminale mobile ce permit accesul liber de oriunde la internet şi, deci, la reţelele de socializare online precum Facebook, reprezintă ultima revoluţie informatică. În ciuda faptului că - asemenea computerelor personale, laptopurilor şi tabletelor – însingurează indivizii, dându-le o falsă impresie de socializare după ce îşi accesează de acasă sau din alt loc contul personal pe Facebook (aşa cum fac şi politicienii noştri de la vârf). Cu toate acestea, reţelele de socializare utilizate de tineret (şi nu numai), în special Facebook-ul, şi-au demonstrat iar de curând  - şi în România - forţa lor extraordinară de a mobiliza online zeci de mii de oameni tineri să iasă în stradă şi să-şi facă vocal cunoscute doleanţele. Mişcare care, deşi supusă manipulărilor, a determinat demiterea unui guvern care a ajuns să nemulţumească. Vocea străzii pare foarte importantă pentru noi, populaţia! Dar pentru noii guvernanţi?


(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 

Mizele mari din spatele falselor pretexte

Alexandru Ghillis

     Recentele evenimente tragice, precum cel de la clubul Colectiv din Bucureşti, care a îndoliat o ţară şi groaznica hecatombă de la Paris, care oripilează o lume întreagă, ridică mari semne de nedumerire când survine clasica şi fireasca întrebare care trebuie pusă în astfel de cazuri: quid prodest? (Cui foloseşte?). De-a lungul istoriei omenirii şi până azi, de la mizele participanţilor la jocurile de noroc şi până la cele care au produs, produc şi vor mai produce mari schimbări la nivel global, nimic nu este bătut în cuie, totul este în permanentă transformare, mai intensă o dată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă, a internetului, care au făcut globul pământesc să pară „mai mic” şi, implicit, să facă deplasarea dintr-un punct al său în altul mult mai lesnicioasă aproape pentru oricine şi, mai ales, chiar pentru grupuri mari de oameni aparent dezorganizaţi.

     Încă din perioada cruciadelor Evului Mediu, a colonizării altor continente şi până mai ieri, motivele care au generat mari evenimente şi schimbări în lume, mai toate sângeroase, au avut – cele mai multe – etalate pretexte de natură religioasă, dar adevăratele mize, niciodată declarate, au fost cele economice, de cucerire, de supunere, geo-strategice. Războaiele purtate în ultimele două secole au avut, în general, pretexte politice care mascau mize economice, de cuceriri teritoriale. Numita Mare Revoluţie Socialistă din Octombrie s-a desfăşurat sub pretextul schimbării radicale politico-economice a Rusiei şi a exportului utopiei marxist-leniniste în lume, însă miza reală era dominarea statelor bogate ale Europei de către proaspăta Uniune Sovietică sub dictatura stalinistă, care a păstrat până astăzi – deşi sub alt nume – aceeaşi înrădăcinată tendinţă expansionistă. Politici expansioniste, de factură fascistă, au condus - la mijlocul secolului XX - Germania şi, în mult mai mică măsură Italia, spre dezastrul propriilor popoare. În zilele noastre, schimbările politice pe plan intern sau extern în societăţile instabile se produc aproximativ la  fel, ca urmare a faptului că mizele în politica mare sunt mult prea importante faţă de eventualul număr de victime colaterale, aproximate la rece de politicieni în cercuri restrânse, în vederea atingerii scopului propus.

     Actualmente, marea migraţie musulmană, greu adaptabilă, care a pulverizat graniţele principalelor state europene, poate fi foarte bine şi un act perfid organizat de testare a sistemelor lor de protecţie şi, în acelaşi timp, de ocupare a unui teritoriu fără niciun foc de armă. Iar acţiunea teroristă concentrată de la Paris face parte din acelaşi război atipic, declarat de ISIS întregii creştinătăţi, dar care – probabil – ascunde în spatele declaraţiilor belicoase, interese ale unor puternice grupări financiar-economice oculte transnaţionale, care finanţează această periculoasă organizaţie criminală.

     La ora actuală, creştinătatea Europei pare puternic ameninţată de exponenţii unei vaste culturi cu care este complet incompatibilă şi care, în plus, are şi marele avantaj al puterii lor de procreaţie, net superioară autohtonilor şi, ca urmare, sociologii avertizează că în următorul secol, în Europa ar putea predomina energic islamul. Quid prodest?

(Postat in EVZ.RO)