În aparenţă, mămăliga nu explodează!

Alexandru Ghillis

Mămăliga explodează într-un târziu, însă numai dacă îi aprinde altcineva - din afară - fitilul! Altfel, nu! Să ne amintim de Decembrie ’89! Că aşa-i mămăliga mioritică şi, ca o dovadă în plus, pot relata o întâmplare aparent banală, ce a avut loc, recent, într-un autobuz de linie bucureştean. Aici se poate explica pasivitatea turtoiului, prin lipsa efectivă de spirit civic, care ne caracterizează şi care se constată cu nenumerate prilejuri,  exasperându-ne.

Cu mizeria transportului public bucureştean ne-am cam obişnuit, spunându-ne ca e bine că funcţionează şi aşa. Dar, ca atmosfera dintr-un autobuz întreg să fie irespirabilă din cauza unui boschetar făcut mangă, răpciugos şi părând ieşit din catacombe, sforăind cu gura deschisă, aciuit în fundul vehiculului şi care şi-a făcut pe el toate nevoile, chiar acolo, pe loc, asta ar fi fost cu siguranţă un motiv care să aprindă fitilul la mămăligă! Însă nu s-a întâmplat aşa ceva. În jurul lui s-a făcut un gol pe o rază de vreo doi metri şi pasagerii s-au înghesuit cuminţi şi muţi în jumătatea din faţă a autobuzului. Asta până când, abia urcată, o doamnă puternică nu a mai putut răbda mirosul pestilenţial răspândit în maşină şi a luat ferm atitudine cetăţenească, solicitând oprirea autobuzului şi evacuarea individului. Credeţi că a „ciripit” careva ceva? Poate doar o femeie şoptea de alături, nemulţumită şi ea de atmosfera sufocantă, iar o alta a îngăimat că să fie lăsat în pace, săracu’, că-i un om necăjit! În rest, un ditamai autobuz de cetăţeni paşnici se făcea că plouă. Suportau cu stoicism tot calvarul. Doamna revoltată a coborât nervoasă la prima staţie şi s-a adresat în uşă şoferului, rugându-l să ia măsurile ce se cuvin. Aproape să plângă, acesta s-a scuzat că nu are ce face, că nu vrea scandaluri şi că ştia că boschetarul ăla i s-a urcat în maşină de la capăt, încă de dimineaţă, ca să se adăpostească de ploaie. Apoi,  autobuzul şi-a reluat traseul.

România a fost un astfel de „autobuz” în cei peste cincizeci de ani de comunism. Pasagerii, majoritatea cetăţenilor ei, cu mici excepţii, au acceptat supuşi „binefacerile democraţiei populare” şi, mai târziu, pe cele ale „iepocii de aur”. Între timp, deşi au îndurat regimuri comuniste ceva mai blânde, câţiva vecini de la Vest au avut tăria bărbătească să se opună, spunând NU, apelând şi la forţă, când a curs şi sânge, atunci când s-a sărit peste cal din partea autorităţilor politice obediente Moscovei, în detrimentul drepturilor cetăţeneşti. Este adevărat, că vorbim de state de confesiune catolică, unde Biserica nu a bătut niciodată palma cu Puterea totalitară.  Asta, spre deosebire de noi, ortodocşii, unde Biserica a procedat tocmai invers, aplicând laşa concepţie neaoşă a „capului plecat, pe care sabia nu-l taie” şi vrea acum să ne convingă că doar aşa a putut păstra nealterată credinţa noastră strămoşească. Dar ceilalţi, de ce şi-au putut-o păstra necompromişi? La noi, chiar ca la nimeni!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

In memoriam! În viaţă eşti apreciat, iar după, imediat uitat

Alexandru Ghillis

Mi-a rămas în memorie o scurtă secvenţă din studenţie, asemenea unui videoclip imaginar, în care el, spre uluirea noastră, a îndoit cu forţa mâinilor o potcoavă. S-a întâmplat în atelierul nostru de creaţie de la facultate, el fiind coleg de an, însă student la teoria şi istoria artei. Era şi pe atunci un bărbat masiv, bine legat şi un bun jucător de rugby în timpul său liber.

O vizită matinală recentă, nu fără preocupări personale, în cimitirul-muzeu Bellu, m-a adus din curiozitate şi în dreptul locului extrem de modest – deşi foarte central - în care care el se odihneşte pentru vecie, nu de multă vreme. Întâmplarea a făcut ca, la final de studenţie, strălucita sa lucrare de licenţă să fie tocmai un amplu studiu asupra monumentelor de artă funerară din acest renumit cimitir. Am rămas impresionat preţ de câteva minute (şi mult timp dupa aceea) în faţa împrejmuirii unui mormânt de-a dreptul golaş, meschin şi neîngrijit, înghesuit între alte câteva şi complet abandonat în faţa capriciilor naturii. Unde, oare, sunt cei mulţi, care l-au înconjurat în permanenţă şi aveau nevoie de el şi pe care i-a ajutat când era în plină putere?

Pasionat activ de fotografia artistică, a lucrat iniţial în domeniul editorial, ca, după ’90, să preia cu fermitate conducerea fostei întreprinderi de organizare a expoziţiilor de artă, nou botezată „ArtExpo”, reorganizând-o şi modernizând-o prin informatizare încă de la început, odată cu primele computere primite ca ajutoare din Europa de Vest. Firma ArtExpo a desfăşurat ani de zile o activitate prodigioasă, cunoscută prin numeroasele expoziţii interne şi internaţionale de artă şi primele târguri internaţionale de carte Bookarest, organizate în sălile din clădirea Teatrului Naţional (înainte ca aceasta să fie readusă la proiectul arhitectural iniţial). În acelaşi timp, avându-l alături pe distinsul şi apreciatul critic şi istoric de artă, profesorul Dan Grigorescu, între timp plecat la stele, a înfiinţat Fundaţia ArtExpo, ce avea ca principal obiect de activitate sprijinirea creaţiei artistice, a creatorilor din domeniul artelor plastice, precum şi a multor alţi oameni de cultură şi artă.

ArtExpo şi-a încetat treptat activitatea, pe masură ce au început şi au avansat lucrările de redimensionare a clădirii Teatrului Naţional la forma originară a proiectului. În acest timp, sub conducerea lui directă şi după complexe studii interdisciplinare, s-au proiectat şi amenajat special spaţiile de expunere ale Muzeului Naţional de Artă Contemporană, într-una dintre laturile Casei Poporului. Muzeu de real succes, devenit repede cunoscut şi apreciat, atât în ţară, cât şi peste hotare.

2013. Obosit şi cu sănătatea învinsă de boală, ajuns într-un scaun cu rotile, într-o zi neagră a capitulat chiar în biroul său din acest muzeu. Acesta a fost binecunoscutul om de cultură şi de artă, strigat Oro, de către prieteni, adică Mihai Oroveanu, pentru cei mulţi.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

“Nihil sine Deo”, un motto de succes

Alexandru Ghillis

Sub acest motto: „Nihil sine Deo”, ştim că a avut loc naşterea şi modernizarea României ca stat european. Adică, o dată cu consolidarea Regalităţii în România şi până la abolirea ei forţată în 1947.

Nu împlinisem trei ani pe atunci, aşa că nu cred că ar fi cazul să primesc eventuale reproşuri pentru afirmaţiile mele, emise astăzi doar în calitate de simplu cetăţean liber, nefiind nici istoric, nici analist politic ori înregimentat politic, cum n-am fost în viaţa mea nici mai mult decât un oarecare pionier în clasele primare. Imediat după 1990, m-am aflat printre zecile de mii de participanţi entuziaşti la venirea Regelui Mihai I în ţară şi am suferit, văzând mai apoi cum a fost tratat de noua „democraţie originală ilesciană”. Dacă atunci, după ’90, s-ar fi reparat nedreptatea comisă în ’47 de către comuniştii români, asistaţi de tancurile sovietice, acum România ar fi fost şi ea, poate, unul dintre statele europene prospere, cu Monarhie constituţională. Însă, trocul de la Ialta a hotărât altfel destinul ţării.

În fond, teoretic, Monarhia este singura formă de organizare statală în care monarhul domneşte, fără a avantaja un partid sau altul, ceea ce nu se poate întâmpla într-o Republică, cu un preşedinte care provine dintr-un partid jucător în alegeri şi care nu se va putea delimita – în adâncul sufletului său – de acel partid, care l-a propulsat în fotoliul prezidenţial. Din păcate, momentul istoric al revenirii Regelui în ţara sa, s-a consumat fără rezultatele aşteptate de foarte multă lume scăpată cu creierii nespălaţi de propaganda comunistă, care mai acţionează şi azi prin „spălaţi sub acoperire”, în special pe reţelele de socializare online. Exemple elocvente sunt multe dintre comentariile online la un excepţional articol, postat recent pe EVZ.RO de către Silviu Sergiu, un jurnalist cunoscut, în legătură cu funeraliile organizate Reginei Ana. Tocmai acele comentarii m-au incitat la a posta aceste rânduri, cu riscul, probabil, de a fi incriminat la rândul meu. 

Voi fi scurt, la obiect. Să presupunem că, în urma unui eventual viitor referendum, se va reveni la Monarhia constituţională şi tronul României va fi ocupat vremelnic de către cea care, ca prim moştenitor, a preluat prerogativele monarhice din partea Regelui Mihai. Viitoarea Regină Margareta, neavând urmaşi, de cine ar putea fi urmată la tron, în aşa fel, încat şi poporul să fie şi el de acord „în cuget şi simţire”? La ora actuală, în afară de Principesă, nu a devenit cunoscută prin nimic publicului român, absolut niciuna dintre distinsele sale surori. Mari speranţe s-au năruit, pentru cei mai mulţi dintre monarhiştii români, după ce, din motive obscure, Principele Nicolae a fost exclus din succesiune şi i s-a retras titlul. Se ştie că Regele Mihai ţinea enorm la nepotul său, astfel că, decizia de „excomunicare” luată pe neaşteptate, este încă o enigmă pentru mulţi şi dă naştere la cele mai aberante supoziţii. Nihil sine Deo!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)