Români pe pământul făgăduinţei – Lumea Nouă
Alexandru
Ghillis
Mirajul Lumii
Noi este, de aproape două secole, ca „luminiţa de la capătul tunelului” pentru o mulţime de nemulţumiţi de
viaţa lor – veniţi de pe toată faţa pământului - şi
care îşi construiesc
iluzii cu privire la o viaţă mai
bună
peste ocean. Printre primii români
plecaţi în aventură spre America, începând cu
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost - în principal -
bănăţeni,
ardeleni, maramureşeni şi bucovineni care doreau să iasă de
sub administraţia
austro-ungară. Din Regat, au plecat atunci puţini etnici români şi mai
mult evrei români. În perioada interbelică,
datorită dezvoltării industriale a României şi creşterii economice, foarte puţini români au
mai plecat în căutarea
fericirii pe pământul făgăduinţei. După al Doilea Război
Mondial, când România a fost înglobată în lagărul comunist şi, până la aşa-numita Revoluţie din decembrie 1989, mulţi români şi-au căutat scăparea
din colivia regimului totalitar şi mulţi au murit împuşcaţi de
grăniceri
sau au fost capturaţi şi închişi, încercând fuga clandestină peste
Dunăre în Iugoslavia lui Tito, cu scopul de a ajunge
peste ocean, via Austria. Alţi
oameni disperaţi, ajunşi în
zona graniţei, au fost brusc
părăsiţi de curaj şi s-au
întors spăşiţi acasă, integrându-se volens
nolens în noul sistem
politic impus de tancurile sovietice şi
cozile de topor din ţară. Dacă reuşeau ceea ce-şi propuseseră, cu
siguranţă că destinul
lor ar fi fost altul! Unii, mai ambiţiosi,
au recidivat în încercarea lor de a trece fluviul înot şi au
reusit în cele din
urmă. Mai
târziu, prin anii ’80, românii începuseră să treacă
fraudulos graniţa în Ungaria, ca să
ajungă prin Austria în
S.U.A. Alţii, s-au
folosit de posibilitatea extrem de greoaie a reîntregirii familiilor, la presiunea exercitată de
guvernul american asupra dictaturii dominante de la Bucureşti. Peste 53% dintre românii-americani care nu s-au născut în Statele Unite au
venit după 1980.
Aşa s-a întâmplat şi cu
un fost amic ajuns în America, ca
urmare a reîntregirii
familiei şi care mi-a
trimis, la puţin timp după
Revoluţie, o lungă şi unică scrisoare (ştiam că lui nu-i place deloc să
scrie, dar văd ca a putut atunci s-o facă cu răbdare
şi talent), din care îmi permit să selectez câteva pasaje, care sunt sigur că pot
prezenta un real interes pentru cei ce se încumetă acum, eventual prin Loteria Vizelor
sau alte procedee, să purceadă la o
viată nouă la mii de kilometri de ţara de baştină.
Citez:
„(...) Ceea ce particularizează
această scrisoare, este faptul că încearcă să fie
una cât mai sinceră cu
putinţă printre cele multe trimise din Lumea
Nouă de către
conaţionalii noştri. Destui dintre aceştia optând să spună rudelor
şi prietenilor poveşti frumoase din 1001 de nopţi,
ocolind cu grijă greutăţile şi problemele prin care trec, pentru a nu fi
etichetaţi de fraieri în patria mumă.
Caracteristică pentru o bună parte dintre ei este dorinţa arzătoare de a veni cât mai repede în vizită în România, în postura de americani.
Pentru a-şi atinge repede
ţelul, fac orice fel de sacrificii, se
împrumută de
bani în stânga şi-n
dreapta, totul ca să se poată da
mari în ţară, compensând astfel, poate, poziţia de cele mai multe ori umilă, de
nou-veniţi, pe care o
ocupă în
America şi şuturile-n fund care se îndesesc (la figurat) uneori pentru
cei care îşi dau fară voie în petec (...)”.
După un
an petrecut fără nicio izbândă în New York, amicul a ales să se
mute în California,
la San Francisco. Ca atare, ulterior mi-a făcut în scrisoare o prezentare plastică mai
amplă a frumosului oraş şi a zonei în care se află amplasat pe coasta californiană.
„(...) Am creionat numai câteva imagini despre Frisco, cum îl alintă
americanii, văzut cu ochii turistului. Însă adevărata viaţă a
oraşului, în complexitatea ei, scapă
privirii grăbite, fiindcă ea se lasă
descoperită în timp, în ani de zile şi în funcţie de
cât ai în buzunare.
Făcând o analiză a ceea ce am făcut
eu în cei cinci
petrecuţi în această ţară, pot spune că mai nimic
deosebit, în afară de
faptul – foarte important – că am acumulat din plin experienţă
americană, de care sunt mândru şi care îmi este foarte folositoare. Am trecut prin multe situaţii dificile şi pot afirma că nici
acum nu e imposibil, dar e foarte greu să mai fiu păcălit
cu ceva de către cineva. Se spune că, de
regulă, primii cinci ani sunt grei în America, după care
începi să
culegi roadele. Sunt numeroase însă exemplele în care mulţi au reuşit
mai devreme, alţii mai târziu ori alţii
deloc. Succesul în
America depinde de mai multe lucruri şi le
voi enumera pe cele mai importante, fără a încerca o ierarhizare a lor. O importanţă covârşitoare
o are profesiunea pe care o ai şi vârsta la care vii (n.a. precum şi
suma banilor pe care îi ai, în zilele noastre, pe card la aterizare pe aeroportul J. F. Kennedy din New
York). Dacă meseria ta nu e căutată, te
aşteaptă ani
grei de privaţiuni şi de lipsuri. O spun din proprie experienţă. Dacă nu
ai nici o sănătate robustă,
situaţia se complică
enorm. Un alt element extrem de important în America, pe care puţini îl ştiu în România şi pe
care foarte puţini îl vor crede, este Ce relaţii
ai?. Venind în această ţară,
porneşti ca un
nou-născut sau ca un semi-analfabet şi nivelul de la care pleci va fi zero. Pe nimeni
nu interesează ce ai făcut în trecut, în ţara de origine, trebuie să
demonstrezi aici ce ştii şi ce
poţi! Dar cum poţi demonstra de ce eşti în stare, dacă mai ai şi dificultăţi de
comunicare, cu alte cuvinte ce te faci dacă te
exprimi cu dificultate în
engleză? Niciun eventual angajator nu are timp să te
asculte. În această
situaţie apare pila, relaţia. Trebuie să găseşti pe cineva care să te tragă înauntrul unei companii pe răspunderea
lui. Fără un asemenea ajutor nu faci nimic.
Eu am întâlnit o asemenea persoană
miraculoasă după un an şi jumătate sau mai mult. Vă veţi întreba de ce aşa târziu, când
există atâţia
români acolo? Cine speră ca
nou-venit fiind, că va fi ajutat de conaţionali, va rămâne profund dezamăgit.
Aproape toţi, fără
excepţie, au avut
experienţa lor amară de început în America, care i-a înrăit şi niciunul nu te ajută să reuşeşti
mai repede ca ei, ba, mai mult, ai şanse
să
primeşti sfaturi
proaste şi să fii
pus intenţionat pe
drumuri greşite. Desigur,
printre ei există şi mulţi oameni de calitate, de caracter, însă aceştia se ţin în mod politicos departe de
tine, pentru că ştiu că tu
nu ai nimic de oferit, ci numai de cerut. Un alt element extrem de important,
mai ales cum a fost în
cazul meu, este Cum te înţelegi cu sponsorul?, dacă ai
avut nevoie de aşa ceva ca să
primeşti viza
americană.
Viaţa a
devenit mai uşoară
pentru mine atunci când am inceput
să
vorbesc cât de cât fluent engleza, deci am devenit independent după ce-am
acumulat suficientă experienţă
americană (...). Tot secretul este să nu
investeşti prea mulţi bani într-o idee, pentru că un
eventual eşec te poate
descuraja foarte mult. Tot timpul am trăit obsedat de problema supravieţuirii. Şi iată că, după
circa cinci ani, America m-a scos din cercul vicios în care mă învârteam în căutarea ieşirii la suprafaţă, în clipa în care mi-am construit un credit. Fără să fi ştiut de la început, noii veniţi
sunt monitorizaţi din umbră,
pentru o bună bucată de timp, de către
diverse agenţii care
lucrează pentru unele bănci, care vor să te împrumute cu bani şi pentru care îţi iau
dobândă,
acesta fiind business-ul lor, din
asta trăiesc. În ani
de zile, ei îţi urmăresc bill-urile, notele de plată. Ţi-ai plătit la timp chiria? Ai plătit
la timp abonamentul la telefon, ratele deschise pe la diverse magazine, ratele
la maşină
etc., etc.? Aşa se face că am început să
primesc acasă scrisori de la bănci, care se oferă să mă împrumute pentru început cu mici sume de bani
(circa 2000$), eu urmând să le
restitui aceşti bani în mici rate lunare (circa 50$).
Desigur, cu cât sunt mai
mici ratele, cu atât dobânda e mai mare. Astfel, a apărut -
in fine - şi pentru mine
posibilitatea de a avea bani ca să investesc în câteva proiecte personale, pe care altfel nu le-aş fi putut realiza (...). Experienţa de până acum
în această ţară, cu adevărat a tuturor posibilităţilor, mă
determină să afirm că viaţa aici este foarte dură, atât pentru americanii neaoşi şi, în special, pentru imigranţi. Avantajul enorm este că,
atunci când ai găsit o
breşă, cât de
mică,
America îţi oferă ceea ce nicio altă ţară din lume nu îţi
poate oferi. Acest lucru se obţine
greu, după ani de privaţiuni ori
poate niciodată (...).”
După
decembrie ’89 şi, mai cu seamă, după ce
România a intrat în NATO, lucrurile s-au
schimbat radical pentru români, în sensul accesului mai
lesnicios pe teritoriul SUA. A rămas însă
nevoia primirii vizei de accept din partea autorităţilor americane. Astăzi,
dacă are
bani suficienţi pentru o
excursie printr-o agenţie de turism
sau chiar pe cont propriu (cu garanţie
fermă că are motive întemeiate de a se întoarce în ţară) ori vrea să
investească serios într-o afacere româno-americană,
orice cetăţean român poate primi rapid viza de şedere temporară pe
teritoriul Statelor Unite. Drept de muncă acolo îl primesc doar imigranţii acceptaţi
legal. La ora când aştern aceste rânduri, chiar primul ministru al României îşi petrece câteva zile de vacanţă cu
familia la Miami, Florida.
Conform
WIKIPEDIA şi altele: „La recensământul din 2000, 340.000 de
americani cu vârste de peste 5 ani (0,11% din totalul populației) s-au
declarat vorbitori de limba română, aceasta fiind astfel a 21-a
limbă vorbită în Statele Unite.
Deşi e mai greu de ajuns în America, mulţi români cu voinţă şi noroc au reuşit să se
stabilească în SUA sau Canada, în prezent locuind pe continentul american peste 1,5
milioane de români (n.a. sublinierile îmi aparţin).”
România, mai ales după ce a devenit un partener de nădejde recunoscut al alianţei euro-atlantice,
NATO, face eforturi de a determina - prin factorii săi politici şi diplomatici – autorităţile americane să elimine şi pentru cetăţenii români obligativitatea
vizei de acces în SUA. Sunt convins că există deja o
mulţime nerăbdătoare de
cetăţeni autohtoni care
abia aşteaptă să vină pleaşca, având din timp pregătite trollere, paporniţe şi sacoşe pentru marea
aventură. Vor avea oare curând ocazia şi unii dintre americanii
de rând, care bat în doru’ lelii marile bulevarde din NY City,
din LA ori străzile
abrupte din Frisco, să parieze
cu naivitate pe zarurile şmechere de alba-neagra? Cred că şi de asta se cam tem autorităţile de ambele părţi ale oceanului şi demersurile
trenează!
(postat in EVZ.RO)
(postat in EVZ.RO)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu