Chiar de nu- ţi vine să crezi, Lumea e-n marş!

Alexandru Ghillis

De pe terasa camerei din pensiune inspir adânc aerul răcoros şi pur de munte, mijind ochii spre zig-zagul liniei împădurite, ce ascunde dincolo - înspre Sud -  canicula şi vălmăşagul de sezon ale Capitalei.

Poţi privi hipnotizat, îndelung, tolănit în şezlong, deplasarea lentă a norilor fugăriţi pe cer de curenţii nevăzuţi ai văzduhului şi să baţi lenevos câmpii în speculaţii sumbre! În jurul tău, aproape totul se arată  anchilozat în timp, dar -  insesizabil încă – ceea ce ne înconjoară este într-o continuă transformare şi nimic nu e ceea ce pare a fi veşnic. Conform programului divin dedicat pământenilor. Dacă, la scară mare, evoluţia schimbărilor este şi va fi sau nu benefică, se va consemna, ca întotdeauna, în istoria omenirii. La fel s-a întâmplat după dispariţia vechii civilizaţii antice greceşti sau după prăbuşirea imensului Imperiu Roman şi, cu mult mai târziu, a Înaltei Porţi Otomane. Aşadar, s-a dovedit că, peste timp, nimic nu este etern. Asta te va face sa realizezi că este cazul să te trezeşti la realitate!

Marea eră a revoluţiei industriale, care a cucerit definitiv lumea civilizată în a doua parte a secolului al XIX-lea, a continuat după jumătatea secolului XX, ca un rezultat indubitabil, cu informatizarea completă a societăţii, ca să urmeze, aproape imediat, cea mai mare realizare de până acum în tehnologia informaţiei: Internetul. Aşa cum am mai pomenit şi cu altă ocazie, internetul face cu adevărat ca Terra să ne pară mult mai mică şi mai uşor de acoperit în timp real, constituindu-se ca o componentă esenţială a globalizării. Să ne imaginăm cum aflau  înaintaşii noştri „noutăţile fierbinţi” din ţară sau din străinătate, citindu-le abia în ziarele de a doua sau a treia zi! Atunci, lor li se parea normal. Astăzi, internetul şi telefonia mobilă  au revoluţionat complet vieţile noastre - pentru totdeauna - iar accesul liber la reţelele de socializare reprezintă o culme câştigată la nivel global a democraţiei, acolo având acces nediscriminatoriu oricine, de la preşedinţi şi capete încoronate, până la ultimul cetăţean.

Declanşarea - în urmă cu câţiva ani - a aşa-numitei „primăveri arabe”, a dat naştere, programată ocult ori ba,  marii migraţii musulmane a secolului XXI, de colonizare a Europei occidentale şi nu numai acolo, aşa cum, probabil, se va consemna mai târziu de istorici. În decursul timpului, nimic nu va mai fi cum a fost până în prezent. Migraţia locuitorilor planetei este în plin avânt şi în imposibilitate de a mai fi oprită, ceea ce va schimba fundamental componenţa naţiunilor europene actuale şi ale Americilor, transformându-le în populaţii, chiar dacă această predicţie era privită cu scepticism până de curând. Desigur, asta se va întâmpla în decurs de câteva secole. Omenirea, probabil, se va debarasa în timp de reminiscenţele sale ancestrale, de natură tribală, astfel încât locuitorii ei vor deveni mândri cetăţeni ai Terrei. Scriu un scenariu SF?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 

Peşcheşul – un nărav al locului

Alexandru Ghillis

Ca să fie clar, nu am pretenţia unei analize efectuate de un expert, ci aştern pe scurt câteva constatări însumate şi asumate la rândul meu, ca umil trăitor hărăzit de Dumnezeu pe aceste meleaguri.

Pot spune că năravul locului, peşcheşul, ca - de altfel - a întregului spaţiu sud-estic european, supus în istoria sa puterii dominatoare a Înaltei Porţi Otomane, aproape că s-a imprimat, cu timpul, în gena multora dintre locuitori, devenind obicei. Pe plaiurile străbune, ca peste tot în zona balcanică, peşcheşul ori haraciul – care presupuneau valori considerabile în bani sau bunuri - au evoluat în zilele noastre la mită sau, popular, la şpagă acordată unor persoane sus-puse în funcţii decizionale sau unor funcţionari publici de care depinde direct rezolvarea dorinţelor solicitanţilor dispuşi să le cumpere favorurile. Astăzi, valoarea şpăgilor depinde, descendent, atât de importanţa solicitării, cât şi de aceea a factorului decizional sau executiv şi poate ajunge, tot mai jos, până la clasicul bacşiş/ciubuc. Acum, nici nu poate fi prea mult incriminat ciubucul, fiind larg răspândit şi acceptat ca recompensă, aproape peste tot în lume, de către chelneri, frizeri, bagajişti din hoteluri, şoferi de taxi şi alţi simpli lucrători din serviciul public. Oricum, indiferent de denumiri şi de valorile tranzacţionate, în definitiv este vorba de corupţie şi, după cum am văzut recent şi în România, corupţia poate ucide! Însă, după părerea multora, corupţia, încurajată de entităţi ale unor reţele oculte, va fi greu de eradicat fără un sistem coercitiv adecvat,  adaptat corect situaţiei.   

Dacă bacşişul s-a menţinut de-a-lungul vremii, în general,  sub forma unor modeste sume de bani în palierul socio-economic inferior, şpăgile au crescut în timp. Nu se poate uita perioada de tristă amintire a Epocii de Aur, când la mare preţ erau celebrele „ţigări medicinale” (şi abundau vorbe de duh  ca, de exemplu, „kent mai veniţi pe la noi?” sau „peşte cât timp?...”) ori plasarea coniacului cubanez, a cărnii la pachet şi a altor bunuri, rare la acea vreme pentru românii de rând, transferate repede - la mica înţelegere - în parcaje, direct în portbagajele şpăgarilor. Aşa am întâlnit odată, în acele timpuri, un cadru de specialitate cunoscut, care deţinea acasă o ladă frigorifică plină cu pachete de carne şi se „plângea”, spre hazul celorlalţi, că nu reuşea niciodată să ajungă la fundul lăzii! Dar alea-s timpuri de peste un sfert de secol în urmă şi par chiar ridicole! Acum se pretind şi se oferă şpăgi de mii, zeci şi sute de mii, de milioane de euro. Pentru asemenea sume mari se lasă câteodată şi cu crime. În afară de oameni de afaceri care s-au chinuit să-şi clădească cinstit propriile firme de succes, infimi ca număr, au luat naştere adevărate reţele mafiote care, sprijinite de unele personaje politice şi administrative corupte, au reuşit să-şi pună amprenta lor toxică peste ţară, spre disperarea celor mulţi. Până când?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Recurs la memorie pentru amnezici nostalgici

Alexandru Ghillis

Contrariat de unele comentarii perverse ale unor nostalgici acoperiţi (de oprobriu?) ai naţional-comunismului din România - semnate doar cu porecle – postate, în special, pe unele forumuri, site-uri ori pe Facebook, mă văd nevoit să descriu doar încă o frântură din tenebrele acelui timp regretat doar de acele persoane care, probabil, au fost într-o oarecare măsură beneficiare ale sistemului totalitar.

Pe la mijlocul anilor ’80, la Muzeul Satului din Bucureşti (ca de altfel la toate instituţiile de cultură din ţară) a venit o circulară din partea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care s-a hotărât ca, în fiecare instituţie din subordine, să existe o permanenţă asigurată de un ofiţer de serviciu. Astfel că şi la muzeul nostru s-a stabilit ca până la orele 22 să facă de serviciu femeile, iar de la 22 la 6 dimineaţa bărbaţii. Cum în muzeul nostru, ca şi în alte muzee, bărbaţii erau în minoritate, îmi venea aproape săptămânal rândul la serviciul de noapte.    

Orbecăiam parcurgând pe jos lungul bulevard Kiseleff spre muzeu,  fiindcă după ce treceai de un felinar abia luminat, următorul era la mai bine de o sută de metri. Se puteau desluşi doar vag siluetele persoanelor care veneau din faţă şi niciodată nu puteai fi sigur dacă te aflai în siguranţă. Clădirea Muzeului Satului era cufundată în întunericul “reglementar”, doar geamul de la încăperea secretariatului fiind luminat palid-albăstrui. În muzeu, la intrare, ardea un singur felinar chior. În rest, beznă completă. O schimbam pe colega, care pleca spre casă, Dumnezeu ştie cum şi mergeam prin întuneric pe drumul bine ştiut spre căsuţa serviciului de pază, pentru verificare. Erau trei sau patru paznici, oameni în vârstă de la ţară, navetişti, care lucrau în ture 12 cu 24. Unica lor dotare profesională era câte o bâtă noduroasă şi un fluier. Nu ştiu nici acum, dacă bătrânii paznici aveau curajul să facă cu adevărat ture de pază prin bezna care înghiţea suprafaţa mare a muzeului. Ca ofiţer de serviciu, mă încuiam în clădire şi stăteam în secretariat. Doar aici era funcţional un singur tub fluorescent, care bâzâia şi pâlpâia toată noaptea. Televizor după ora 22 nu era. Aşa că mai citeam câte ceva, apoi mă culcam pe biroul secretarei, să încerc cât de cât să dorm. Dimineaţa devreme, pe la şase, auzeam vocile paznicilor care schimbau tura. Îi întrebam de la geamul secretariatului dacă totu-i în ordine şi întotdeauna răspunsul aşteptat era afirmativ. Nu-mi rămânea decât să scriu în catastif că “...în timpul serviciului meu de gardă nu s-a întâmplat nimic deosebit …”.  În ziua aceea eram liber.

Într-o bună dimineaţă, abia ajuns la muzeu, aflu de la colegi - nu fără o satisfacţie disimulată - că imensul arc de triumf, ridicat din lemn, ce preamărea Epoca de Aur în faţa intrării spre Pavilionul Realizărilor Economiei Naţionale, a ars în totalitate peste noapte, deşi era păzit non-stop de miliţieni. Să fi fost un semn premonitoriu?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Ce vedem noi azi? Destine legate de vechi blocuri comuniste

Alexandru Ghillis

Odată cu zorii industrializării accelerate a României şi ca urmare a creşterii progresive a populaţiei urbane, prin venirea noilor forţe de muncă de la sat la oraş, a devenit imperios necesară construirea unor cartiere de blocuri de locuinţe pentru acestea şi familiile lor. La ora actuală, nu există comună mare şi, mai ales, oraş în România, în care să nu vedem numeroase asemenea blocuri, destul de asemănătoare între ele. Cu timpul, până la sfârşitul anilor ’80, aspectul lor estetic - din punct de vedere arhitectural - s-a îmbunătăţit. Pe lângă mulţimea de oameni tineri sosiţi atunci din mediul rural, pentru a se califica în producţie şi care au primit locuinţe în noile blocuri, şi-au găsit locul şi numerosi orăşeni neaoşi.

Adunând un număr mare de locuitori ai oraşelor în adevărate conglomerate de faguri, pentru organele comuniste de supraveghere politică era mult mai uşoară munca, încurajând – acolo unde se preta – chiar supravegherea între locatari. Spre sfârşitul anilor ’60, statul a inceput o campanie susţinută, prin care a încurajat numeroşii „oameni ai muncii” din întreprinderi să dobândească credite de la CEC, în vederea achiziţionării în proprietate a unor apartamente în blocuri din noile cartiere. Ieşiţi din coşmarul Epocii de Aur, după 1990, aproape toţi cei ce mai ocupau locuinţe din proprietatea statului, au putut să şi-le cumpere la preţuri derizorii. Aşa se face că, în zilele noastre, avem un număr imens de proprietari de locuinţe, cu mult peste cei din ţările europene superdezvoltate.

Astăzi observăm, cu oarecare nostalgie a amintirilor, oameni care în urmă cu 35 – 40 de ani se mutau, alături de noi, în noile lor cuiburi, mai tineri ori mai maturi, veseli, plini de energie debordantă şi optimism, trăindu-şi acum vârsta pensiei şi a părului alb. Mulţi afectaţi de diferite probleme de sănătate, accentuate, poate – în destule cazuri – de imposibilitatea materială de a le mai trata. Îşi târăsc deja obosiţi paşii la cumpărături, unii trăgând după ei câte un cărucior de piaţă, îşi curăţă maşinile parcate lângă bloc ori îşi plimbă nepoţii, alţii se lasă conduşi de câinele de companie, se întâlnesc întâmplător şi îşi dau bineţe, se întreabă de sănătate şi-şi recomandă diferite tratamente verificate, chipurile, personal, etc. De multe ori, în faţa câte unui bloc staţionează o maşină a salvării sau una de la pompe funebre. O parte dintre bătrâni a început să dispară încet- încet, pe rând, alţii s-au mutat înapoi la ţară, să-şi consume acolo zilele rămase, lăsându-le copiilor şi familiilor acestora apartamentele, deşi mulţi dintre copii şi-au luat zborul şi şi-au încropit propriile cămine în alte părţi. Aşa au apărut figuri noi în blocuri, chiriaşi pasageri sau fericiţi noi proprietari, care îşi încep, la rându-le, ciclul traiului la bloc. Şi-ar imagina azi, vreunul dintre ei, că acesta ar putea fi – oricând – chiar ultima parte din programul vieţii sale?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)