Ridicaţi-vă nasul din telefoanele mobile, că nu mai scăpăm de genocid!

Alexandru Ghillis

Adevărul este că, adânciţi cu privirile în telefoanele deştepte, oriunde am fi – chiar şi în intimitatea umblătoarelor – îi uităm mult prea uşor pe aşa-zişii „băieţi deştepţi”, care profită de neatenţia noastră, mai creduli sau mai cinstiţi decat ei şi, astfel, ne dau chiar şi blaturi mortale. Ca acum, cu materialele de uz sanitar măsluite! Ceva foarte ieftin şi, totodată, foarte bun nu poate exista, fiindcă l-ar duce rapid la faliment pe orice comerciant. E greşit să-i blamăm şi pe medici,  fiindcă ei nu trebuie şi nici nu au posibilitatea să controleze dacă sunt respectate  proporţiile ingredientelor din produsele chimice sanitare ce li se pun la dispoziţie. Şi să nu uităm nici dexteritatea cu care unii salariaţi ai statului „dijmuiesc”, în interes personal, anumite materiale importante din instituţiile unde lucrează şi nu numai de acolo! Că aşa s-a înrădăcinat pe aici, încă de pe vremea lui nea Nicu Cârmaciu’!

Suntem de ani buni în Europa şi-n UE. Mai proaspeţi în UE, deşi pe harta Europei suntem de multişor. Acum, că am revenit oficial acolo unde ne este locul, după mai bine de juma' de secol de cârdăşie obligatorie în lanţ cu Răsăritul, ar fi cazul să ne impunem schimbarea unor mentalităţi şi obiceiuri primitive, aşa cum le ştiam deja uitate ceva mai la Vest de România. Poate pot fi acuzat mai jos de coborâre în derizoriu, preocupat de lucruri mici, de picături, dar şi oceanul e format din picături! De ce să ne prefacem că nu vedem sau că nu există anumite apucături reprobabile la mulţi români şi care, cu siguranţă, ar putea fi corectate prin educaţie?

Nu văd nimic de râs! Iată, spre exemplu, cel mai prost obicei al locului, cu o largă răspândire în mase: flegmarea stradală. Da, ai citit corect! Pare banal? Ei bine, nu e deloc! Este abordat chiar un subiect foarte serios. Să-l atacăm cu curaj, totuşi, într-o notă destinsă. Expectoraţii întâlnim oriunde ne învârtim. Ei, şi ce-i cu asta? Este un aspect minor, mi s-ar putea reproşa! Oare? Pentru a nu ne strica ziua, forma fizică se poate întreţine foarte bine, mergând pe stradă în zig-zag  (cu condiţia să fim perfect treji!), ocolind dibaci scuipaţii ori dejecţiile canine fetide (şi nu numai canine!) abandonate în margini de trotuare sau - ascunse de ochii lumii - între o maşină parcată şi un gard ori un perete. Vreau să te văd cum te descurci! În fond, ţi se oferă posibilitatea gratuită de a-ţi antrena mereu atenţia distributivă!!!

Până aici, am încercat să fac haz de necaz pe marginea unei probleme care, aparent fără mare impact, este totuşi o extrem de gravă carenţă de educaţie, ce va putea fi îndreptată. Să speram, în continuare (pentru a câta oară?), că autorităţile statului român se vor mobiliza bine şi vor acorda atenţia atât de necesară ridicării standardelor de EDUCAŢIE şi de SĂNĂTATE ale poporului acestei ţări! Sunt primele două componente esenţiale pentru dezvoltarea durabilă a României!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Racile dâmboviţene, neclintite de magii electorale

Alexandru Ghillis

De decenii, sub toate campaniile electorale ce s-au consumat pe aceste meleaguri – indiferent de regim politic – viaţa aici merge înainte, aparent de neclintit în unele domenii esenţiale. Cum pare a fi acum în sistemul nostru de sănătate. Totuşi, subiectul dezinfectanţilor superdiluaţi furnizaţi spitalelor, care face rating în Breaking News pe toate canalele tv de ştiri,  în ziare şi online, este partea de natură strict penală a unei mega-escrocherii criminale cu ramificaţii de sus în jos, iar indisciplina internă crasă şi proasta administrare (susţinută de aceeaşi caracatiţă mafiotă) a stabilimentelor medicale, constituie alte cauze majore ale situaţiei actuale. Dacă va exista voinţă politică reală, dublată de instituţii administrative si de forţă ale statului, atunci această problemă de viaţă şi de moarte va fi, în sfârşit, rezolvată. Dacă nu, nu! Se vede aici, deocamdată, că tentaţia banilor mulţi, obtinuţi prin orice mijloace, nu ţine cont de nimic. Iată găştile transpartinice oculte,  greu de controlat!

Când te gândeşti că mizeria morală şi cea materială ce ne înconjoară zilnic şi ne fac - pe unii - să ne enervăm, depind de o mentalitate păguboasă, dar, mai ales, de educaţia primită! Din păcate, influenţa unor obiceiuri orientale, moştenite din adâncul istoriei noastre, se menţine neabătută şi azi. Amprenta ei se regăseşte în aspecte ale modului de trai din acea Românie profundă şi până în cartierele mărginase insalubre ale oraşelor noastre, atinse de manelism.

O experienţă elocventă o poţi trăi real chiar în Capitală, dacă te hotărăşti - într-o bună dimineaţă - să-ţi faci niscaiva provizii nu în Ferentari, ci din Obor, celebra piaţă a Bucureştiului. În drum spre marea hală veche, mulţimea abulică de viitori cumpărători şi de gură-cască este întâmpinată de numeroşii comercianţi ambulanţi care, gălăgioşi, îţi oferă tot ce vrei şi nu vrei, doar-doar le faci safteaua. Treci de ei şi eşti asaltat pieziş, din colţul gurii, de „ţigări!... ţigări!...” şi  niciun poliţai prin preajmă! În sfârşit, ajungi să intri în hala veche, aici având impresia vizitării unui bazar care ar putea fi şi din Bangladesh, doar dintr-o ţară europeană nu, chiar dacă e aflată în marginea UE. Lume multă, de tot felul, mişună de colo-colo pe culoarele cenuşii, strecurându-se printre mesele şi galantarele încărcate cu produse de măcelărie, alături de produse zaharoase, fiind expuse prafului şi muştelor, urmând – aleatoriu - ustensile de bucătărie, haine de blană, rochiţe şi chiloţei, papetărie, papuci de casă şi pantofi, brânzeturi şi aşa mai departe, aproape toate pe fond de manele. Mai încolo, nimereşti după miros în ditamai pescăria, după care, poate, vine o cârciumioară şi bazarul continuă zgomotos,  cât mai doreşti să te laşi purtat de valul mulţimii şi, totuşi, să te îndrepţi spre mileniul trei. Adică, spre hala nouă a pieţii. Eh, aici parcă te-ai mai apropiat de Europa!...

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 

Pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i…

Alexandru Ghillis

Leopardul ăsta, care le mănâncă viaţa românilor de când se ştiu ei. Dar acum s-a şi tabloidizat şi-l vedem zilnic pe toate canalele tv. În pachete frumos ambalate şi legate cu panglici viu colorate. Pachetele ţi se desfac, vrei - nu vrei, de către moderatori veşnic bine dispuşi (pentru asta sunt plătiţi!) şi din ele sare câte un leopard edulcorat. Aşa mai află o ţară întreagă cine-i cu cine sau cu ce fiţe, cine şi-a pus silicoane noi, ce cuceriri a mai făcut Guţă ş.a.m.d. Ba mai trecem şi printr-o nouă campanie de promisiuni electorale. Ce mai, dacă până acuma a fost cum a fost, de-acum încolo va curge numai lapte şi miere! Bine, bine, dar România profundă unde a rămas? România aia, cu destui cetăţeni extrem de săraci şi semianalfabeţi ori analfabeţi de-a binelea. România aia pierdută în noroaie, fără canalizare şi cu closetele ascunse în fundul curţilor. Asta-i adevărata faţă urâtă a leopardului, deşi se încearcă mereu cosmetizarea ei printr-o nouă campanie de magie electorală.

Puţin înainte de Sfintele Paşti, în timpul pauzei de prânz pentru truditori, au intrat într-un magazin alimentar de cartier doi băieţi tineri uşor timoraţi, vizibil muncitori cu cârca în construcţii, prăfuiţi de ciment, vizibil navetişti săraci de la ţară, care încă nu au luat un autocar către Vest. Unul strângea în pumn o hârtie de 5 lei şi a întrebat umil dacă îi ajung banii să ia două pâini feliate şi nişte slănină din cea mai ieftină, pentru ei. O doamnă aflată întâmplător alături, soţia mea, care a lucrat ani de zile cu publicul şi are abilitatea de aborda uşor asemenea persoane - după un schimb de priviri cu vânzătoarea - l-a întrebat pe tânăr dacă lucrează şi unde. „În construcţii doamnă, la debarasat gunoiul. Dimineaţa, dacă au nevoie, vin după noi în sat şi ne aduc la muncă. Asta facem azi!”. „Din ăştia, aşa săraci, vin aici în fiecare zi”, i-a şoptit vânzătoarea discret soţiei. Ascunzându-şi compasiunea, aceasta l-a întrebat pe băiat cam ce i-ar place dintre produsele din galantar. El a cercetat lung mezelurile expuse şi a arătat spre cârnaţii cei mai ieftini. „De ce tocmai pe cei mai ieftini?”, a întrebat aparent contrariată soţia. „Doamnă, noi suntem săraci, muncim cu ziua unde găsim. Eu am doi copii, iar soţia lucrează şi ea prin sat cu ziua. Nu-mi permit mai mult”. Cu nod în gat, ea l-a rugat să accepte să-i ofere o bucată întreagă de muşchi afumat. „Nu, doamnă, noi vă mulţumim mult, dar, probabil că şi pentru dumneavoastră este un efort!”. „Da’ pe şantier la voi, patronii nu vă asigură masa de prânz?”. „Nu doamnă. Bine că ne dau de muncă!”.

Soţiei, ca oricărei femei inimoase, îi dăduseră lacrimile. Mai ales că avem un fiu de vârstă apropiată cu aceştia doi! Până la urmă, băiatul a acceptat oferta făcută şi au plecat înapoi spre şantier. „Dacă ar fi zilnic aici oameni ca dumneavoastră!”, a îngăimat vădit emoţionată vânzătoarea. „Cu o floare nu se face primăvară!”, zise soţia mea, ieşind în stradă.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

De-a râsu’ - plânsu’ pe Facebook

Alexandru Ghillis

M-am lămurit deja cu intenţiile de socializare pe internet. Pe lângă cele diverse, constructive, politicianiste ori cele pline de umor, altele se soldează, de multe ori, cu finaluri neaşteptate, ciudate sau tragice, chiar cu moarte pentru una dintre părţi.  În Breaking News, mass-media a tocat cele tragice pe toate căile sale de comunicaţii şi nu este cazul să le mai repet. Mă voi apleca asupra a două cazuri ciudate sau - dacă vreţi - cu ciudaţi, însă care au şi o notă de umor amar, dată fiind anormalitatea lor ieşită din comun. Numele sunt fictive.

Camelia era încurcată cu unul dintre patronii companiei la care lucra, cunoscut anterior de ea pe o reţea de socializare, un cetăţean italian în vârstă, dar un vero italiano. Domnul respectiv, fără familie în România, o vizita acasă după-amiezele, care începeau şi se terminau cu îndelungate partide de amor. Până într-o după-amiază când, brusc, domnul a leşinat peste iubită, în plin efort. Aici, pare a fi vorba de super publicitate celebrei pastile de putut pentru bărbaţii vârstnici, fiindcă, deşi fără cunoştinţă, italianul arbora în continuare steagul victoriei. Din păcate, după ce a fost chemată telefonic o doctoriţă prietenă cu amanta, care i-a aplicat bătrânului câteva proceduri de resuscitare, steagul a fost coborât în bernă. Asta nu înseamnă că nu a fost din nou arborat tenace în după-amiezele ce au urmat!

Doamna Katy, la 38 de ani, recent divorţată, fără copii şi având un salariu modest, tânjea cu ardoare să-şi creeze o nouă relaţie, postând dulcegării pline de filozofie şi poezii de amor ghebos, ilustrate cu selfie-uri sexy, pe contul ei de Facebook. Astfel l-a cunoscut pe Mitel, fost antrenor de arte marţiale, proaspăt pensionar şi patronul unei şaormării de cartier.  Locuind în aceeaşi localitate, s-au văzut şi în realitate şi, la a doua întâlnire, Mitel a invitat-o timid la o cafea în apartamentul său la bloc. Doamna Katy, după un prim refuz mimat – ca să nu creadă el că ea ar fi de condiţie dubioasă – a acceptat, în cele din urmă, să urce în apartamentul lui. A mirat-o însă  că livingul era aproape gol, cu numai o măsuţă şi două fotolii pe parchetul fără covor. El i-a spus să ia loc şi, scuzându-se, a dispărut în camera alăturată. Ea se gândea, amuzată, cum s-o descurca holteiul ăla arătos ca să pregătească cafeaua pentru doi. Deodată, el işi făcu triumfal apariţia gol puşcă, pe role şi cu un bici în mână. Speriată, ea şi-a înhăţat poşeta şi a dat să fugă spre uşă. „Stai, ori nu mai ieşi vie de aici!”. I-a ordonat să-l plimbe încet pe role prin cameră, trăgându-l de mădular, în timp ce o şfichiuia uşor cu biciul şi tot el gemea.  Intempestiv, a părăsit camera, iar Katy a profitat şi a fugit afară. În aceeaşi seară, i-a blocat accesul pe pagina ei de Facebook, nu l-a mai întâlnit de atunci şi nici nu a povestit nimănui aventura ei, decât celei mai bune prietene. „Auzi, tu, dar era foarte bine făcut!”, a încheiat ea, uşor îngândurată.

(Publicat pe EVZ / EVZ.RO)