Pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i…

Alexandru Ghillis

Leopardul ăsta, care le mănâncă viaţa românilor de când se ştiu ei. Dar acum s-a şi tabloidizat şi-l vedem zilnic pe toate canalele tv. În pachete frumos ambalate şi legate cu panglici viu colorate. Pachetele ţi se desfac, vrei - nu vrei, de către moderatori veşnic bine dispuşi (pentru asta sunt plătiţi!) şi din ele sare câte un leopard edulcorat. Aşa mai află o ţară întreagă cine-i cu cine sau cu ce fiţe, cine şi-a pus silicoane noi, ce cuceriri a mai făcut Guţă ş.a.m.d. Ba mai trecem şi printr-o nouă campanie de promisiuni electorale. Ce mai, dacă până acuma a fost cum a fost, de-acum încolo va curge numai lapte şi miere! Bine, bine, dar România profundă unde a rămas? România aia, cu destui cetăţeni extrem de săraci şi semianalfabeţi ori analfabeţi de-a binelea. România aia pierdută în noroaie, fără canalizare şi cu closetele ascunse în fundul curţilor. Asta-i adevărata faţă urâtă a leopardului, deşi se încearcă mereu cosmetizarea ei printr-o nouă campanie de magie electorală.

Puţin înainte de Sfintele Paşti, în timpul pauzei de prânz pentru truditori, au intrat într-un magazin alimentar de cartier doi băieţi tineri uşor timoraţi, vizibil muncitori cu cârca în construcţii, prăfuiţi de ciment, vizibil navetişti săraci de la ţară, care încă nu au luat un autocar către Vest. Unul strângea în pumn o hârtie de 5 lei şi a întrebat umil dacă îi ajung banii să ia două pâini feliate şi nişte slănină din cea mai ieftină, pentru ei. O doamnă aflată întâmplător alături, soţia mea, care a lucrat ani de zile cu publicul şi are abilitatea de aborda uşor asemenea persoane - după un schimb de priviri cu vânzătoarea - l-a întrebat pe tânăr dacă lucrează şi unde. „În construcţii doamnă, la debarasat gunoiul. Dimineaţa, dacă au nevoie, vin după noi în sat şi ne aduc la muncă. Asta facem azi!”. „Din ăştia, aşa săraci, vin aici în fiecare zi”, i-a şoptit vânzătoarea discret soţiei. Ascunzându-şi compasiunea, aceasta l-a întrebat pe băiat cam ce i-ar place dintre produsele din galantar. El a cercetat lung mezelurile expuse şi a arătat spre cârnaţii cei mai ieftini. „De ce tocmai pe cei mai ieftini?”, a întrebat aparent contrariată soţia. „Doamnă, noi suntem săraci, muncim cu ziua unde găsim. Eu am doi copii, iar soţia lucrează şi ea prin sat cu ziua. Nu-mi permit mai mult”. Cu nod în gat, ea l-a rugat să accepte să-i ofere o bucată întreagă de muşchi afumat. „Nu, doamnă, noi vă mulţumim mult, dar, probabil că şi pentru dumneavoastră este un efort!”. „Da’ pe şantier la voi, patronii nu vă asigură masa de prânz?”. „Nu doamnă. Bine că ne dau de muncă!”.

Soţiei, ca oricărei femei inimoase, îi dăduseră lacrimile. Mai ales că avem un fiu de vârstă apropiată cu aceştia doi! Până la urmă, băiatul a acceptat oferta făcută şi au plecat înapoi spre şantier. „Dacă ar fi zilnic aici oameni ca dumneavoastră!”, a îngăimat vădit emoţionată vânzătoarea. „Cu o floare nu se face primăvară!”, zise soţia mea, ieşind în stradă.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)