„Câinii nu m-au muşcat niciodată. Doar oamenii!”, zicea cândva o stea de cinema

Alexandru Ghillis

Mă uit cu nostalgie la o fotografie în alb-negru cu marginile uşor îngălbenite de vreme, din care mă priveşte inteligent şi mândru un câine negru, de talie mijlocie, cu o blană bogată şi lucioasă. Este Ursulina, care mi-a fost cel mai bun şi mai fidel prieten pe care l-am avut vreodată şi care mi-a oferit mereu, necondiţionat, toată dragostea ei câinească. Despre Ursulina vorbesc acum la trecut, deoarece nu mai respiră de câteva decenii aerul acestei lumi. S-a ataşat de mine pe când era doar un căţelandru tânăr de nici un an, iar eu un şcolar înalt şi slăbănog în clasa a doua primară. 

Multe sunt amintirile frumoase legate de prietenia mea cu Ursulina şi mi-ar trebui pagini întregi să le aştern. Mi-a fost cel mai îndatoritor tovarăş de joacă, zilnic, până la despărţirea dureroasă pentru ambii, când eram deja într-a şaptea şi – împreună cu părinţii – am părăsit definitiv mica localitate. Mai târziu, fiind în anul întâi de facultate, la Bucureşti, am aflat întâmplător, de la cineva care ne-a fost vecin în acel oraş minier din Ardeal, că Ursulina avusese între timp câteva rânduri de pui şi că era deja bătrână, dar trăia. A fost ultima informaţie avută despre ea. De atunci, mi-a fost imposibil s-o înlocuiesc cu un alt câine. 

Din păcate, în perioada tinereţii mele şi a Ursulinei internetul nu era nici măcar imaginat, aşa că puteam imortaliza pentru plăcerea proprie, în alb-negru, scene interesante din viaţă doar cu simple aparate foto de producţie sovietică. Astfel, îmi explic de ce am astăzi atât de puţine fotografii în care apare Ursulina. Este o încântare acum să admir pe Facebook videoclipuri realizate cu mobilul de către iubitori ai animalelor de companie, rămânând uimiţi de ceea ce pot surprinde în comportamentele acestora.  De aceea, cred că este imposibil de acceptat obiceiul multor cetăţeni mioritici care îşi ţin câinii legaţi în lanţ şi flămânzi, în ideea că aşa „sunt răi şi mai buni paznici” ai curţilor, altfel, în opinia lor, fiind inutili! Probabil, în aceeaşi idee găunoasă, poate un individ cu frica lui Dumnezeu să declare public că, dacă ar fi primarul general al oraşului, ar ucide toţi câinii maidanezi, desfiinţând toate adăposturile pentru ei, sub motiv că nu ar da banii pentru întreţinerea lor. Să sperăm că nu va candida!

Unii cititori, la fel de puţin sensibili la ideea ataşamentului faţă de un câine, mă pot întreba de ce le irosesc timpul pentru un animal! Cred că e de datoria mea faţă de cel mai fidel prieten, să le explic acelora care sunt încă nedumeriţi, că este un gest normal de recunoştinţă fată de un camarad credincios, care mi-a oferit numai bucurie. Al cărui suflet s-a dovedit a fi, de nenumărate ori, deasupra unor oameni ce se cred fiinţe superioare, unice posesoare de suflet şi raţiune, uitând însă că fac parte din aceeaşi faună pământeană şi sunt avantajate doar de o evoluţie la vârf pe scara regnului animal.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 

Avantajul internetului: sub acoperirea unui pseudonim, mulţi viteji se arată!

Alexandru Ghillis

„Internetul îi aduce pe aceeaşi platformă şi pe imbecil şi pe inteligent!”, pune punctul pe „i” Sever Voinescu, distins intelectual şi jurnalist, într-un recent interviu publicat în cotidianul „Evenimentul zilei”. Adevărat, internetul este actualmente o expresie supremă a democraţiei, aşa încât realitatea sintetizată de domnia sa este concludentă.

Celebrul „Colţ al vorbitorilor” (Speakers corner) din Hyde Park, Londra, există de decenii şi încă dăinuie, în buna tradiţie englezească, oferind prilejul oricui are ceva de comunicat - în interes public – s-o facă, liber şi necenzurat. A fost şi este o formă primară a democraţiei, însă cu o audienţă limitată doar la cercul de spectatori de ocazie, dispuşi să asculte discursurile sau varii comentarii ale vorbitorilor pe marginea unor evenimente importante. Ei bine, internetul dă acum milioanelor de internauţi, la nivel global, ocazia de a posta tot felul de mesaje şi comentarii, mulţi dintre ei doar pentru ambiţia de a fi remarcaţi pe net, dar ascunzându-şi adevărata identitate sub câte un nickname (poreclă, pseudonim), pentru a fi exoneraţi de orice răspundere pentru cele declarate online. Ceea ce este perfect valabil şi pentru o parte dintre utilizatorii autohtoni de internet care, mai ales atunci când postează unele comentarii pe site-urile unor publicaţii online, la sfârşitul unor articole cât se poate de serioase, evită să se semneze cu numele real, fiind cuprinşi de jenă sau, mai degrabă, de teama unor posibile citări în justiţie.

De exemplu, cu un comentariu ca „tataie cu zâmbetul ăla faci poză eventual pentru cruce”, este sigur că postacul respectiv – aflat, cu siguranţă, în prima dintre cele două categorii menţionate de Sever Voinescu - face orice ca să nu apară sub adevărata sa identitate, conştient fiind de slaba sa capacitate intelectuală. Dacă pentru a trimite un comentariu la o publicaţie tipărită, un cititor face efortul conjugat de a-l compune şi edita pe hârtie, sub formă de scrisoare, apoi de a o timbra şi a o depune într-o cutie poştală spre a fi expediată, pentru a posta comentariul online, direct pe site-ul publicaţiei, acelaşi cititor nu are nevoie decât de acces imediat la internet, fie chiar şi din pat dacă dispune de un mijloc mobil de comunicaţii! Asta spre mirarea unor jurnalişti oneşti, care văd postate drept comentarii - printre unele mai mult sau mai puţin pertinente la articolele lor – destule nimicuri agramate, ale căror înţelesuri sunt greu de descifrat sau doar injurii şi glume proaste. La care, adesea, se infiltrează şi agenţi de influenţă antioccidentală, antiamericană, precum şi indivizi care profită de o astfel de ocazie, pentru a face publicitate gratuită unui job part-time online de acasă sau pentru orice altceva, numai un comentariu la obiect nu. În concluzie, aserţiunea citată în preambulul acestui articol nu cumva reprezintă estimarea corectă a fenomenului?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 

Oglindă, oglinjoară, care-i ăl mai fraier din ţară?

Alexandru Ghillis


Mă uit acasă în oglindă şi nu mi se pare că îl văd acolo pe ăl mai fraier din ţară şi nici măcar pe un barosan. Atunci, de ce naiba m-a oprit pe stradă tânărul ăla cu creastă, rugându-mă că,  poate, îl sponsorizez cu un leu-doi, că i-a venit o idee şi are mare nevoie? Da’ domnul acela în vârstă, cu barba îngrijită, curat îmbrăcat, care m-a întrebat politicos dacă sunt dispus să-l ascult două minute? Ori femeia aceea simplă, care îmi tot arată, de cate ori trec pe lângă ea, o reţetă electronică medicală, peste care – într-o zi – m-am uitat cu atenţie şi era de anul trecut? Dar tipul între două vârste, cu bărbiţă, care mă fixa pătrunzător, ţinând la piept un carton pe care scria că este regizor de televiziune ajuns la ananghie? Pe ăsta nu l-am mai întâlnit de ceva timp, după ce a apărut într-un reportaj de televiziune şi din care reieşea că dracu’ nu era deloc aşa de negru cum îl zugrăvea individul pentru a înduioşa sufletele slabe.  Fiindcă acum e iarnă, nu o mai văd nici pe fetiţa tuciurie care cerea bani în faţa unui complex alimentar din zonă, căreia i-am descoperit şi părinţii, tineri amândoi, care o supravegheau de pe o bancă, ascunşi în spatele unor boscheţi. Dar ce s-a mai întâmplat oare cu tânărul necalificat pe lângă care treceam aproape zilnic verile trecute şi care, plecat umil, ţinea un carton pe care scria „caut de muncă”, deşi în jur erau blocuri aflate în lucrări de reabilitare?  Sau, de pe aceeaşi stradă, ce-o fi cu tânărul cerşetor îmbrăţişat cu unu-doi sau trei câini, cunoscut în zonă de vreo doi ani şi care lăsa mizerie pe trotuar după ce pleca? Posibil să-şi fi pierdut temporar „locul de muncă” în urma apariţiei fericite în emisiunea TV a lui Măruţă, de unde sufletele caritabile au fost îndrumate călduros cu bani şi alimente spre domiciliul „invitatului”, dar nu cumva înainte de ora zece dimineaţa, fiindcă până atunci dorm cu toţii: el, fraţii mai mici, mama lor (femeie pe la patruzeci de ani) şi câinele!!!

Dar tot am căzut recent de fraier, într-un moment de rătăcire, obligat acum să recunosc că am dat peste un profesionist abil, în faţa căruia m-am  pierdut! Prin preajma Gării de Nord, m-am pomenit cu el, oprit în faţa mea şi a soţiei. Îmi zâmbea un tânăr smead, ce ţinea un copilaş de mânuţă. Se mira că nu-l recunoscusem. Că el era la poarta patru. Ce poartă patru, mă gândeam în sinea mea!? Lucrasem în mai multe locuri de-a-lungul timpului. Acum el zice că este portar tot acolo. De jenă, nu-l întreb unde, să nu mă creadă idiot. Îmi spune că a fost cu fetiţa la medic şi trebuie să-i ia nişte doctorii.O văd pe soţia mea că-i intinde o hârtie de 10 lei. „Sărumâna coniţă, da’ mă costă la vreo sută cincizeci de mii”. O văd iar pe soţie că mai scoate o hârtie de 5 lei. În sfârşit, ne-am despărţit de individ. „Eşti nebună? De ce i-ai dat atât?”. „Păi, nu-l cunoşti?”. „Nu-l cunosc, dom’le!” şi, de atunci, nu-mi pot ierta că am fost traşi aşa de uşor pe sfoară!


(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Copii, iertaţi-ne, că nu ştim ce să facem!

Alexandru Ghillis

Puţini sunt copiii români cărora nu li se spune, după o corecţie aplicată cu palma, cu cureaua sau sub orice altă formă, că „bătăiţa e ruptă din Rai” ori de câte ori prichindeii mai mici sau mai mari continuă poznele, in ciuda rugăminţilor şi avertismentelor părinteşti.

Expresia nefericită a biruit timpurile, bine încetăţenită încă în această parte mărginaşă a Europei, în pofida sfaturilor psihologilor specializaţi în educarea modernă a copiilor preşcolari. Nu aş fi abordat acest subiect, dacă nu mi-aş fi amintit că şi acum, fiul nostru ne mai reproşează glumeţ unele pedepse primite în copilarie şi-i dau dreptate, fiindcă cele mai multe nu se uită niciodată şi, în destule cazuri, ele pot afecta psihic copiii pentru toată viaţa.  Greu de dat uitării metode pedagogice reprobabile, aplicate de unele cadre didactice - obosite poate de lunga lor carieră - asupra elevilor nedisciplinaţi la orele de curs şi care, când sunt făcute publice, dupa ce sunt filmate pe ascuns cu mobilul de către elevi, deranjează la culme, pe bună dreptate, părinţii celor pedepsiţi. Unii dintre aceştia gândind că nu are niciun străin dreptul pe care îl au ei, ca părinţi, asupra copilului lor. Adică să-i aplice minorului corecţia, personal, acasă. Probabil, tot după principiul „eu te-am făcut, eu te omor!”. 

Se pare că nivelul de trai, determinant pentru cel de civilizaţie, ambele veşnic mai scăzute deocamdată în această zonă europeană, au creat în masa populaţiei mentalitatea găunoasă a dreptului aproape total al părinţilor asupra propriilor copii. Odată ajunşi maturi, la casele lor, foştii copii, deveniţi familişti cu prunci la rândul lor, sunt - în cele mai multe cazuri -  ajutaţi în continuare de părinţii deveniti bunici, care au grijă de toată gospodăria casei copiilor şi de nepoţi, cât timp tinerii soţi sunt la muncă. De obicei, legăturile de familie rămân reciproc strânse pentru decenii, inclusiv din punct de vedere material.

În schimb, în multe familii occidentale, mai cu seamă din SUA, de cele mai multe ori, copiii acestora, mult mai independenţi, sunt stimulaţi de foarte tineri să muncească pentru a-şi plăti studiile, indiferent de cuantumul averii părinţilor, ca să ştie din vreme cum se câştigă banii. Ajunşi pe picioarele lor, ulii tineri părăsesc cuibul părintesc şi se descurcă singuri în viaţă, oriunde în lumea largă. În acest timp, părinţii lor, ajunşi bunici, îşi văd nestingheriţi de vieţile lor, aventurându-se şi în croaziere exotice, în timp ce numeroşi dintre pensionarii noştri mişună dimineţile de colo-colo cu sacoşe în mâini. Vedem verile, prin Muzeul Satului din Bucureşti sau prin ţară, cohorte gureşe de bunici occidentali, mulţi americani, bronzaţi şi colorat îmbrăcaţi, distrându-se fără griji, deşi par să fie doar simpli pensionari. Este exemplul viu că un nivel ridicat de trai schimbă mentalităţile, aducând şi independenţa individuală mult visată. E sigur că bătaia nu e ruptă din Rai!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)