Quasimodo de România

Alexandru Ghillis

Tramvaiul hurducăia ducându-ne spre casă, când am fost scos din gândurile mele, în timp ce priveam în gol pe fereastră: „Bună ziua! Doriţi să sponsorizaţi copiii din faţa blocului?”. Am dat, absent, negativ din cap şi m-am uitat la tinerii opriţi în dreptul meu, desigur liceeni după aparenţă, apoi l-am auzit pe unul zicându-le celorlalţi „hai bă, că ăştia nu dau nimic!”. Doi băieţi şi o fată parfumată care ţinea în mână un carton cu numele unei fundaţii necunoscute. Au coborât fără niciun succes la prima staţie. Pe moment, mi l-am amintit pe maestrul Dinică în „Filantropica”, decretând ferm faunei sale subterane că „mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte nimic!”. Aşa era şi cu tânărul care stătea astă vară cu capul plecat umil, ca şi vara trecută, pe aceeaşi bancă de pe bulevard, ţinând la vedere un carton scris cu pixul „Caut de muncă”. Probabil că nici nu intenţiona să se angajeze, fiindcă în preajma sa erau două blocuri supuse lucrărilor de reabilitare şi se doreau necalificaţi. Zilele trecute, la o trecere de pietoni, undeva pe la Piaţa Unirii, soţia mi-a atras atenţia „uite-l pe Quasimodo!”. Da, el era. La fel de cocârjat, şchiop, cu picioarele strâmbe şi o mână contorsionată, cu palma  întinsă spre geamurile maşinilor oprite la stop. Trecea târându-şi degeaba picioarele printre  şirurile de automobile. Ploua rău şi n-am stat să urmărim spectacolul. Quasimodo ne este o cunoştinţă veche. De astă vară.

Plimbându-ne la Şosea, am văzut adesea, la trecerea de pietoni din dreptul Muzeului Antipa ori vizavi de acesta, vânzători ambulanţi de flori („culese” de copiii lor din rondurile plantate de primărie pe spaţiul verde), pe care le ofereau spre vânzare şoferilor opriţi la stop, dar mişuna şi câte un handicapat fizic, care cerşea printre maşini. De regulă, toţi aceştia nu sunt singuri. Au parteneri de "afaceri" care-i urmăresc de pe băncile din apropiere, fără să se sinchisească de maşina de poliţie parcată cu indiferenţă în apropiere. Într-o seară l-am văzut iar pe Quasimodo (cum l-am poreclit noi) în blugi moderni prespălati, adus tare de spate, şontorog cu picioarele şi mâinile contorsionate. Ne-am aşezat, fiind obosiţi, pe una dintre băncile duble aflate vizavi de muzeu. Pe banca alăturată s-a asezat o tânăra cu plete, cu blugi mulaţi rupti la genunchi şi care îl supraveghea discret pe Quasimodo, care aştepta pe marginea trotuarului şi, cum se opreau maşinile la stop, ţâşnea, trăgându-şi un picior, printre masini. Când acestea plecau, revenea destul de agil pe trotuar. Picioarele redeveneau şi ele aproape la normal. O dată s-a apropiat de tânăra de pe bancă şi a întrebat-o pieziş dacă i-a adus ceva de mâncare. Nu-i adusese nimic. Am căzut de acord cu soţia mea să mai stăm, să vedem cum decurge prestaţia celor doi. Peste nu multă vreme, probabil că cei doi au sesizat că sunt filaţi (tânăra e posibil să-i fi semnalat asta), fiindcă Quasimodo a revenit la partenera lui şi s-a transformat pe loc, devenind un tânăr normal, perfect dezvoltat. Au plecat imediat, îndreptându-se în pas voios spre Calea Victoriei, posibil către un alt „punct de lucru” mai profitabil. Uitasem până zilele trecute de acest mim rătăcit, Quasimodo. Uau! Poate că teatrul românesc nici nu are habar ce  a pierdut!!!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)