„Câinii nu m-au muşcat niciodată. Doar oamenii!”, zicea cândva o stea de cinema

Alexandru Ghillis

Mă uit cu nostalgie la o fotografie în alb-negru cu marginile uşor îngălbenite de vreme, din care mă priveşte inteligent şi mândru un câine negru, de talie mijlocie, cu o blană bogată şi lucioasă. Este Ursulina, care mi-a fost cel mai bun şi mai fidel prieten pe care l-am avut vreodată şi care mi-a oferit mereu, necondiţionat, toată dragostea ei câinească. Despre Ursulina vorbesc acum la trecut, deoarece nu mai respiră de câteva decenii aerul acestei lumi. S-a ataşat de mine pe când era doar un căţelandru tânăr de nici un an, iar eu un şcolar înalt şi slăbănog în clasa a doua primară. 

Multe sunt amintirile frumoase legate de prietenia mea cu Ursulina şi mi-ar trebui pagini întregi să le aştern. Mi-a fost cel mai îndatoritor tovarăş de joacă, zilnic, până la despărţirea dureroasă pentru ambii, când eram deja într-a şaptea şi – împreună cu părinţii – am părăsit definitiv mica localitate. Mai târziu, fiind în anul întâi de facultate, la Bucureşti, am aflat întâmplător, de la cineva care ne-a fost vecin în acel oraş minier din Ardeal, că Ursulina avusese între timp câteva rânduri de pui şi că era deja bătrână, dar trăia. A fost ultima informaţie avută despre ea. De atunci, mi-a fost imposibil s-o înlocuiesc cu un alt câine. 

Din păcate, în perioada tinereţii mele şi a Ursulinei internetul nu era nici măcar imaginat, aşa că puteam imortaliza pentru plăcerea proprie, în alb-negru, scene interesante din viaţă doar cu simple aparate foto de producţie sovietică. Astfel, îmi explic de ce am astăzi atât de puţine fotografii în care apare Ursulina. Este o încântare acum să admir pe Facebook videoclipuri realizate cu mobilul de către iubitori ai animalelor de companie, rămânând uimiţi de ceea ce pot surprinde în comportamentele acestora.  De aceea, cred că este imposibil de acceptat obiceiul multor cetăţeni mioritici care îşi ţin câinii legaţi în lanţ şi flămânzi, în ideea că aşa „sunt răi şi mai buni paznici” ai curţilor, altfel, în opinia lor, fiind inutili! Probabil, în aceeaşi idee găunoasă, poate un individ cu frica lui Dumnezeu să declare public că, dacă ar fi primarul general al oraşului, ar ucide toţi câinii maidanezi, desfiinţând toate adăposturile pentru ei, sub motiv că nu ar da banii pentru întreţinerea lor. Să sperăm că nu va candida!

Unii cititori, la fel de puţin sensibili la ideea ataşamentului faţă de un câine, mă pot întreba de ce le irosesc timpul pentru un animal! Cred că e de datoria mea faţă de cel mai fidel prieten, să le explic acelora care sunt încă nedumeriţi, că este un gest normal de recunoştinţă fată de un camarad credincios, care mi-a oferit numai bucurie. Al cărui suflet s-a dovedit a fi, de nenumărate ori, deasupra unor oameni ce se cred fiinţe superioare, unice posesoare de suflet şi raţiune, uitând însă că fac parte din aceeaşi faună pământeană şi sunt avantajate doar de o evoluţie la vârf pe scara regnului animal.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)