Recurs la
memorie pentru amnezici nostalgici
Alexandru Ghillis
Contrariat
de unele comentarii perverse ale unor nostalgici acoperiţi (de oprobriu?) ai naţional-comunismului
din România - semnate doar cu porecle – postate, în special, pe unele forumuri,
site-uri ori pe Facebook, mă văd
nevoit să descriu
doar încă o frântură din tenebrele acelui
timp regretat doar de acele persoane care, probabil, au fost într-o oarecare măsură beneficiare ale
sistemului totalitar.
Pe la
mijlocul anilor ’80, la Muzeul Satului din Bucureşti (ca de altfel la toate
instituţiile de cultură
din ţară) a venit
o circulară din
partea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care s-a hotărât ca, în fiecare
instituţie din subordine, să existe o permanenţă asigurată
de un ofiţer de serviciu. Astfel că şi la muzeul nostru s-a stabilit ca până la orele 22 să facă de serviciu femeile, iar de la 22 la 6 dimineaţa bărbaţii. Cum în muzeul
nostru, ca şi în alte muzee, bărbaţii erau în minoritate, îmi venea aproape săptămânal rândul la
serviciul de noapte.
Orbecăiam parcurgând pe jos lungul
bulevard Kiseleff spre muzeu, fiindcă după ce treceai de un
felinar abia luminat, următorul
era la mai bine de o sută
de metri. Se puteau desluşi doar vag siluetele persoanelor care veneau din faţă şi niciodată nu puteai fi sigur dacă te aflai în siguranţă. Clădirea Muzeului Satului
era cufundată în întunericul
“reglementar”, doar geamul de la încăperea secretariatului fiind luminat palid-albăstrui. În muzeu, la intrare, ardea un singur felinar chior. În
rest, beznă
completă. O
schimbam pe colega, care pleca spre casă, Dumnezeu ştie cum şi mergeam prin întuneric pe drumul bine ştiut
spre căsuţa
serviciului de pază,
pentru verificare. Erau trei sau patru paznici, oameni în vârstă de la ţară, navetişti, care
lucrau în ture 12 cu 24. Unica lor dotare profesională era câte o bâtă noduroasă şi un fluier. Nu ştiu nici acum, dacă bătrânii paznici aveau
curajul să facă cu adevărat ture de pază prin bezna care înghiţea
suprafaţa mare a muzeului. Ca ofiţer de serviciu, mă încuiam în clădire şi stăteam în secretariat. Doar aici era funcţional
un singur tub fluorescent, care bâzâia şi pâlpâia toată noaptea. Televizor după ora 22 nu era. Aşa că mai citeam câte ceva,
apoi mă culcam pe
biroul secretarei, să
încerc cât de cât să
dorm. Dimineaţa devreme, pe la şase, auzeam vocile paznicilor care schimbau
tura. Îi întrebam de la geamul secretariatului dacă totu-i în ordine şi întotdeauna
răspunsul aşteptat
era afirmativ. Nu-mi rămânea
decât să scriu în
catastif că “...în
timpul serviciului meu de gardă nu s-a întâmplat nimic deosebit …”. În ziua aceea eram liber.
Într-o bună dimineaţă, abia ajuns la muzeu,
aflu de la colegi - nu fără o satisfacţie
disimulată - că imensul arc de triumf,
ridicat din lemn, ce preamărea
Epoca de Aur în faţa intrării
spre Pavilionul Realizărilor
Economiei Naţionale, a ars în totalitate peste noapte, deşi era păzit non-stop de miliţieni.
Să fi fost un semn
premonitoriu?
(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu