Aripile speranţei umbrite de un colos

Alexandru Ghillis

Într-o perioadă în care românii erau aburiţi cu piticul sovietic, cel mai mare pitic din lume şi cu legendele marilor descoperiri tehnice ale omenirii, care se datorau, cică, ingeniozităţii savanţilor ruşi, ne-am pricopsit şi cu o copie aproximativă la scara 1/1 a Universităţii „Lomonosov” din Moscova. Ditamai hardughia, simbol al impunerii comunismului stalinist în România, cu „sprijinul” Armatei Roşii şi al servilismului comuniştilor autohtoni, în timp ce intelighenţia poporului român era decimată sistematic la Canal şi în alte stabilimente de exterminare din ţară. Măreaţa construcţie era un cadou otrăvit plasat, prin efortul miilor de muncitori români, în nordul Capitalei, din câte ştiu, pe locul fostului hipodrom al oraşului şi a primit numele „Casa Scânteii”, fiindcă aici urma să se tipărească oficiosul partidului muncitoresc român, „Scânteia”. Bomboana de pe colivă a fost postarea unei mari statui a lui Lenin pe gazonul din faţa edificiului.  

Revoluţia de la 1989, care a condus la schimbarea regimului naţional-comunist român, a avut imediat drept urmare şi doborârea lui Lenin, în urma acestuia rămânând doar un soclu gol, degradat, ce a dăinuit până acum câteva zile, singur şi trist in faţa „Casei Presei Libere”, după cum a fost botezată de atunci hardughia.

Ideea de a amplasa în locul soclului fostei statui a lui Lenin, în contrapunere cu simbolul uriaş al comunismului stalinist, un monument actual îndrăzneţ, ca simbol al aspiraţiilor de libertate ale poporului român, se dovedeşte, pentru destui cetăţeni avizaţi ai oraşului, a fi oarecum nefericită.

Care poate fi motivaţia? În principal, un asemenea monument era – în sfârşit – de dorit, dar locul lui este inadecvat. Fiindcă, în ciuda monumentalităţii sculpturii „Aripi”, creată de cunoscutul sculptor Mihai Buculei, aceasta este oricum dominată de imensa clădire şi de simbolistica acesteia, aflată la mică distanţă în spatele său. În plus, pare şi o impietate faţă de un alt monument de suflet al românilor, pe care îl intrece ca înălţime: Arcul de Triumf, aflat în proximitate. Părerea subsemnatului este că, de fapt, în locul blestemat s-ar potrivi un ansamblu statuar având o compoziţie dispusă pe orizontală şi care să exprime plastic ideea unei jumătăţi de secol de suferinţă a poporului român sub totalitarism. Compoziţia „Aripi”, realizată în metal, este o reprezentare abstractă a năzuinţei zborului spre înălţimi, spre libertate, fiind monumentală şi frumos echilibrată în spaţiu, astfel că ar fi trebuit ( e părerea multora) să fie amplasată singură în mijlocul unei largi pieţe centrale a oraşului (poate în Piaţa Victoriei?), unde aripile, strălucind în lumina soarelui, să se îndrepte svelte către cer.  

În concluzie, este de mult necesar un asemenea monument singular, precum „Aripi”, în centrul Bucureştiului şi care să nu fie dominat de simbolul negativ al altuia cu monumentalitate dominantă. Din păcate, acum s-a ratat această şansă!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)