“Era aşa de pustiu?…” Aproape şi nu prea!

Alexandru Ghillis

„Era aşa de pustiu?...”, s-a mirat tânărul, ridicându-şi privirea din telefonul său mobil. El tocmai se uita la nişte instantanee formidabile, luate în 1956 pe străzile Bucureştiului, de către nişte fotoreporteri de la un ziar est-german de partid frăţesc şi pe care i le trimisesem pe Facebook. Băiatul face parte din generaţia internetului şi a telefoniei mobile, aşa că lui i se pare acum straniu ceea ce nouă - generaţiei postbelice „expirate (?)” - ni se părea atât de normal, neavând acces în acea vreme la ceva similar pentru comparaţie. Îi par curioase imaginile vechilor bulevarde centrale largi şi însorite ale oraşului, populate de câte un tramvai prăpădit sau de rare maşini Pobeda şi ZiL ori de vreun camion Molotov şi miliţieni în „borcane” la intersecţii, etc. Lume relativ puţină, îmbrăcată după posibilităţi „pe puncte” şi vânzători ambulanţi ponosiţi şi desculţi. Era vremea regimului de democraţie populară, cum auzeam spunându-se la difuzoare, a P.M.R.-ului şi a prieteniei de nezdruncinat (n.a.- cu anasâna!) dintre poporul român şi poporul „frate” sovietic! Ce urma să trăim cu toţii mai târziu, nu aveam cum să ştim atunci şi poate că a fost mai bine aşa, fiindcă cei mai în vârstă încă mai aveau speranţe că vor veni americanii. Dar n-a fost să fie!

Copii fiind, ne trăiam inocenţi vârsta şi, întorşi de la şcoală, ne jucam fericiţi pe stradă, până eram întrerupţi de părinţi sau bunici, pentru a ne face lecţiile pentru a doua zi. Mergeam la cinematografele din cartier, ca să vedem filme de război cu partizanii sovietici şi, puţin mai târziu, marile filme neo-realiste italiene, la care, gălăgioşi, eram atraşi mai mult de scenele de amor. Era perioada Claudiei Cardinale şi a Sophiei Loren, a lui Marcello Mastroiani şi a multor vedete italiene ale timpului. Nu pot să uit o imagine, care mi s-a întipărit în memorie în 1957, imediat după ce a luat fiinţă Televiziunea Română, în alb-negru, cu cei doi unici crainici şi lumea strânsă ciopor în stradă, pe Dorobanţi, în faţa vitrinei unui magazin care vindea televizoare sovietice Temp şi tinea acolo în funcţiune, în geam, un asemenea monstru de un metru cub din lemn şi cu un ecran mititel semi-oval. Puţină lume se încumeta pe atunci să cumpere un televizor, scump pentru salariile majorităţii „oamenilor muncii”!

De 1 Mai sau 23 August, noi, copiii si nu numai copiii, după ce aşteptam scurgerea manifestanţilor, în special a tehnicii militare, ne repezeam să mâncăm  - la colţ de stradă sau în faţa unor cârciumi - crenvurşti calzi, făcuţi după reţeta originală, din multă carne şi mânjiţi cu mustar, diluat cu apă chioară, care erau ieftini şi se vindeau din nişte oale mari, fierbinţi. Crenvurştii erau nişte rarităţi alimentare pe atunci şi apăreau mai ales cu ocazia marilor sărbători ale regimului. Dacă ne era cald ori sete, beam sirop cu sifon la pahar, o bragă sau savuram o îngheţată pe băţ. Oricând suntem nostalgici după copilăria pierdută!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)