Doar disperarea poate aduce semnul egalitatii intre oameni.

Alexandru Ghillis

     Citeam ieri intr-un bun articol, scris de Petre Barbu intr-un cunoscut periodic saptamanal, ca sistemul national de sanatate va fi pe deplin normal abia atunci cand va fi vazut chiar si ministrul sanatatii in asteptare - cu orele – ca un simplu pacient, in fata unui cabinet medical al unui spital oarecare din Romania.

     Ei bine, nazuinta salutara a domnului Barbu mi-a trezit in memorie o scena traita de mine cu multi ani in urma, ceva mai inainte de marele cutremur din ‘77. Eram un tanar proaspat atestat profesional ca pictor restaurator de icoane pe lemn si lucram pe atunci in laboratorul de conservare/restaurare de la fostul Muzeu de Arta al R.S.R. (actualul Muzeu National de Arta al Romaniei). Intr-o zi, a sunat telefonul si s-a nimerit sa ridic eu receptorul. Vocea mi s-a recomandat a fi doctorul Mihail Leontopol, facut celebru in toata tara de catre Adrian Paunescu, prin saptamanalul sau “Flacara”, pentru succesul promitator in tratamentul experimental al cancerului. Doctorul Leontopol mi-a expus pe scurt ca este pasionat de arta plastica si ca, printre altele, are si o colectie de vechi icoane pe lemn, care ar fi avut nevoie sa fie examinate de un specialist. Asa am ajuns sa-l cunosc, in timp, destul de bine pe doctorul Leontopol si sa am atunci o parere foarte buna despre el, mai ales ca ii solicitasem ajutorul si pentru tatal meu, diagnosticat cu cancer inoperabil la palmani (D-zeu sa-i odihneasca-n pace pe amandoi!).

     Intr-o seara, ducandu-ma cu o problema profesionala acasa la Leontopol,  am trecut prin holul mare al vilei sale, in care singurele mobile erau numeroasele scaune insirate de-a lungul peretilor si toate umil ocupate de pacienti sau rude ale acestora, in asteptarea medicamentelor minune. Printre acestia, am tresarit vazand-o, stand asezata modest la rand, chiar pe tovarasa Tamara Dobrin (Ea insasi!), ditamai vicepresedinta a temutului Consiliu al Culturii si Educatiei Socialiste (CCES), poreclita soptit intre supusii sai “cateaua”.  Activista jandarm, sustinuta de Cabinetul 2 al C.C. al P.C.R., era cea care producea frisoane conducerii muzeelor, cand binevoia sa vina in inspectie. Am ingaimat un “saru’ mana” timid si ea m-a intrebat slab “ce faci, tovarasu’ Ghillis?”, “cu niste probleme”, i-am raspuns timorat si am demarat repede spre cabinetul medicului. Mi se facuse oarece teama ca-mi retinuse numele, probabil din scurta ei perioada de cadru didactic universitar, in care tinuse cursuri de psihologie in primii mei ani de facultate sau poate ca mai tarziu, cand deja calca apasat prin muzeu in noua sa calitate de satrap comunist.

     In concluzie, am vrut sa arat ca numai suferinta extrema, boala incurabila, ca si apropierea inevitabila a mortii, sunt traite aproape la fel de toti, fiindca ambele aduc semnul egalitatii intre cei mai multi oameni care, pana atunci, se credeau mai egali decat altii!!!

(publicat in EVENIMENTUL ZILEI)