URSULINA

Alexandru Ghillis

     Pastrez si acum, nestearsa in memorie, scena sfasietoare ca in secventa finala tragica a unui film,  privirea ei trista, care parca presimtea ca despartirea noastra era una definitiva. Profund indurerat, am continuat s-o vad cum a ramas singura in mijlocul strazii, tot mai departe de mine, in timp ce automobilul care ne ducea, pe mine si pe maica-mea, se indeparta si mai mult, luand viteza spre gara oraselului din Ardeal. Paraseam pentru totdeauna localitatea, pastrand insa vie in amintire imaginea ei. Reveneam in Bucuresti cu mama, primiti in spatiul modest al surorii acesteia.

     Ea a fost Ursulina, cel mai bun si mai fidel prieten pe care l-am avut vreodata, care mi-a oferit mereu, neconditionat, toata dragostea ei caineasca. Da, fiindca Ursulina a fost – deoarece nu mai respira de cateva decenii aerul acestei lumi – cateaua unor vecini care o neglijau complet, astfel ca ea si-a gasit adevaratii sai stapani in familia mea. De fapt, atasandu-se de mine pe cand ea era doar un catelandru tanar de nici un an, iar eu un scolar inalt si slabanog in clasa a doua primara. Ma uit nostalgic, aflat acum in zona crepusculara a vietii mele, la o biata fotografie in alb-negru si usor ingalbenita de vreme, din care ma priveste inteligent si mandru un caine negru, de talie medie-mare, cu o blana bogata si lucioasa. Este Ursulina.

     Ea ma conducea zilnic pe drumul spre scoala. Cand ma intorceam de la scoala, ajuns in coltul strazii, o fluieram anume si Ursulina iesea vijelioasa pe poarta curtii noastre, alergand intr-un suflet spre mine, intr-o dezlantuire nestavilita de bucurie debordanta. In fiecare dimineata o gaseam asteptandu-ma vesela in fata usii de la intrare, gata de actiune. Alerga intotdeauna pana obosea langa mine, cand ma plimbam cu bicicleta pe strada sau cand jucam fotbal cu ceilalti baieti in colbul drumului. Ea ne insotea pe noi, copiii, in toate peregrinarile noastre aventuroase pe dealurile care inconjurau orasul. Tot Ursulina era un reper pentru mama, care stia exact unde ne aflam la joaca daca o vedea pe ea. De multe ori, eram insa nevoit s-o alung, atunci cand ne jucam de-a v-ati ascunselea si ea imi deconspira ascunzisul. Cea mai mare surpriza am avut-o o data cand, aflat cu ai mei la cinematograf, ne-am pomenit cu Ursulina fofilata inauntru si s-a ascuns sub scaunul meu, unde a si dormit in timpul filmului, sforaind usor, fara sa-i pese deloc de eroismul partizanilor sovietici! O tragedie muta a avut loc  cand, la joaca, unul dintre copii i-a strivit din neatentie unul din puii abia nascuti in urma cu o saptamana. A vegheat nemiscata mogaldeata care agoniza, aruncandu-mi priviri indurerate, parca de repros, spre disperarea mea, care nu puteam face nimic. Mai tarziu, l-am ingropat undeva in fundul curtii, langa gard. Mai multe sunt insa amintirile frumoase legate de prietenia mea cu Ursulina si mi-ar trebui pagini intregi sa le astern. Mi-a fost cel mai bun si mai indatoritor tovaras de joaca, pana la despartirea dureroasa pentru ambii, cand eram deja intr-a saptea.

     In anul intai de facultate, in Bucuresti, am aflat intamplator, de la cineva care ne-a fost vecin in acel oras minier din Ardeal, ca Ursulina era foarte batrana dar inca traia. A fost ultima informatie avuta despre ea.

     Probabil ca unele persoane, mai putin sensibile la ideea atasamentului fata de un animal de companie, s-ar putea intreba de ce bat campii si ocup degeaba spatiu si timpul pretios pentru a omagia un caine! Cred ca e de datoria mea fata de cel mai fidel prieten, sa le explic acelora care sunt inca nedumeriti, ca este numai un gest de recunostinta fata de un camarad credincios. Al carui suflet s-a dovedit a fi de nenumarate ori superior sufletelor multor oameni, ce se cred fiinte superioare, singurele posesoare de suflet si ratiune, dar uitand ca fac parte din aceeasi fauna pamanteana si sunt avantajate doar de o evolutie foarte avansata pe scara regnului animal.